dumnezeu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUMNEZÉU, (rar)
dumnezei, s. m. 1. Ființă supranaturală, considerată în credințele religioase drept creatoare a lumii și cea care determină destinul oamenilor. ◊
Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ◊
Expr. Încotro (sau
unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde.
(Va fi) cum va da (sau
va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului.
Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă;
p. ext. prost, rău.
A porni (sau
a merge etc.)
cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos.
Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acțiune întreprinsă etc.)
A nu avea (sau
a fi fără) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) nici un sens, nici o valoare, nici un gust.
A lăsa (pe cineva)
în plata (sau
în știrea) lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării.
A (se) ruga (ca) de toți Dumnezeii = a se ruga cu insistență; a implora.
Parcă (sau
i se pare că) a apucat (sau
a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare și neașteptat noroc. (Punând accentul în frază)
Dumnezeu știe! = nu se știe!
Dumnezeule! exclamație de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare.
Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare.
Ce Dumnezeu! exclamație de necaz, de nemulțumire.
Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau dorești etc.)!
2. Divinitate, zeu. –
Lat. dom(i)ne deus.dumnezeu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)Dumnezéu (dumnezéi), s. m. – Ființă supremă, creator și cîrmuitor al lumii. –
Mr. dhumnidză(u) megl. dumnizesc. Lat. dǒmĭnĕ dĕus (Pușcariu 558; REW 2734),
cf. it. domeneddio, v. prov. domerdieus, v. fr. damnedieu. Cf. zău. –
Der. dumnezeiesc, adj. (divin; milostiv);
dumnezeiește, adv. (minunat, divin);
dumnezei (
var. îndumnezei),
vb. (a diviniza; a adora ca pe Dumnezeu);
dumnezeire, s. f. (divinitate; divinizare;
înv., religiozitate);
nedumnezeire, s. f. (
înv., impietate);
dumnezeiță (
var. dumnezeoaie, dumnezeoaică),
s. f. (
înv., zeiță).
dumnezeu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DUMNEZEU (
lat. dom(i)ne deus)
s. m. (cu regim de nume propriu)
1. (În religiile monoteiste) Ființă supremă personală, cauză transcendentă primordială, principiu fundamental al existenței și ordinii universale, creator, proniator și judecător al lumii. Monoteismul iudaic și cel islamic îl separă pe
D. de lume (deism), pe când cel creștin îmbină prezența și activitatea lui
D. în lume prin energiile sale divine necreate (imanența), cu realitatea Sa infinită și veșnică de dincolo de lumea timpului și spațiului (transcendența). Creștinismul mai afirmă că
D., unu în ființă, este întreit în persoane (ipostasuri): Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
2. Divinitate, zeu. ◊
Expr. A nu avea (sau
a fi fără)
nici un Dumnezeu = a nu avea (sau a fi fără) niciun sens, valoare, gust.
dumnezeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dumnezéu (zeu)
s. m.,
art. dumnezéul; pl. dumnezéi, art. dumnezéiidumnezeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)Dumnezéu (divinitatea supremă)
s. propriu
m.,
g.-d. lui Dumnezéu/(în
expr. și )
Dumnezéului (las-o ~)dumnezeu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Dumnezeu m.
1. divinitatea creștină (în opozițiune cu cea păgână, numită simplu
zeu); adesea în exclamațiuni de uimire, de îndurare, de tăgăduire:
cum Dumnezeu! păcat de Dumnezeu! ferească Dumnezeu!; 2. uneori (la pl.) și cu sensul special al lui
zeu: se roagă de toți dumnezeii, ca să-i dea ajutor CR.
3. ființă supremă, creatorul și conservatorul a tot ce există:
a adora pe Dumnezeu; 4. fig. obiect de entuziasm, de venerațiune profundă. [Lat. DOMINE DEUS, lit. Doamne Dumnezeule!]. V.
zeu și
zău.dumnezeu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUMNEZÉU, (
2)
dumnezei, s. m. 1. N. pr. (În religiile monoteiste) Ființă supremă personală, cauză transcendentă primordială, principiu fundamental al existenței și ordinii universale, creator și judecător al lumii, binele absolut și principiu al mântuirii care acționează în istorie. ♦ (În religia creștină) Dumnezeu (1) care este unic, dar în același timp întreit în: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. ◊
Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ◊
Expr. Încotro (sau
unde, cum)
te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde.
(Va fi) cum va da (sau
va vrea)
Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului.
Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă;
p. ext. prost, rău.
A porni (sau
a merge etc.)
cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos.
Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acțiune întreprinsă etc.).
A nu avea (sau
a fi fără)
niciun Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) niciun sens, nicio valoare, niciun gust.
A lăsa (pe cineva)
în plata (sau
în știrea)
lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării.
A (se) ruga (ca) de toți Dumnezeii = a se ruga cu insistență; a implora.
Parcă (sau
i se pare că)
a apucat (sau
a prins)
pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare și neașteptat noroc. (Purtând accentul în frază)
Dumnezeu știe! = nu se știe!
Dumnezeule! exclamație de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare.
Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare.
Ce Dumnezeu! exclamație de necaz, de nemulțumire.
Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau dorești etc.)!
2. Divinitate, zeu. — Lat.
dom(i)ne deus.dumnezeŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)dumnezéŭ m. (lat.
dómine déus, domnule zeŭ, doamne zeule; it.
domeneddio. Gen
al luĭ Dumnezeŭ, cînd e vorba de cel creștinesc și
al dumnezeuluĭ, cînd e vorba de un zeŭ oare-care. Când urmează un pronume posesiv, nu se face diferență:
al dumnezeuluĭ nostru. Totușĭ se zice și
al lu Dumnezeu nostru; voc.
Doamne și maĭ rar
Dumnezeule). Ființă supremă, creatoru și conservatoru lumiĭ. Zeŭ.
Fig. Persoană saŭ lucru adorat:
dumnezeu multora e banu. Cum dă Dumnezeŭ, V.
cum. A apuca pe Dumnezeŭ de picĭor, a da peste un mare noroc. – Cultu adevăratuluĭ Dumnezeŭ era neștiut de ceĭ vechĭ. Egipteniĭ aŭ avut ideĭa unuĭ zeŭ unic, și de la eĭ aŭ luat Jidaniĭ. Cîțĭ-va filosofi, între alțĭ Socrate și Platone, aŭ avut această ideĭe, pe care apoĭ a epurat-o creștinizmu.