dos (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOS, dosuri, s. n. 1. Partea de dindărăt a unui obiect, a unei construcții, a unei curți, a unei ființe etc. ◊
Loc. adv. De-a-ndoasele(a) sau
pe de-a-ndoasele(a) = altfel de cum trebuie, de cum e firesc, anapoda; întors invers; cu spatele înainte, de-a-ndăratele(a);
Cu dosul în sus = invers de cum e normal, de cum trebuie; în mare dezordine.
În dos = în lipsă, în absență, fără să fie de față. ◊
Expr. A scăpa pe (sau
prin)
ușa din dos = a scăpa cu mare greutate (și pe căi necinstite) dintr-o încurcătură.
A intra pe (sau prin) ușa din dos = a obține o favoare (pe căi necinstite, prin protecție).
A da dos (la față) sau
a da dosul = a se retrage; a fugi; a o șterge.
A întoarce (cuiva)
dosul = a se întoarce cu spatele la cineva în semn de supărare; a rupe relațiile de prietenie (cu cineva).
În dosul lucrurilor = dincolo de aparențe. ♦ Șezut, fund, fese. ◊
Expr. A se scula (sau
a fi etc.)
cu dosul în sus = a se trezi (sau a fi) indispus (fără motiv).
2. (În sintagmele)
Dosul mâinii (sau
palmei, labei) = partea din afară a mâinii (sau a palmei, a labei).
Dosul limbii = partea de dedesubt a limbii.
3. Partea mai puțin arătoasă (neîmpodobită și neexpusă vederii) a unui obiect. ♦
Spec. Partea de dinăuntru a unei haine. ◊
Pe dos =
a) loc. adv. (în legătură cu obiecte de îmbrăcăminte) cu partea de dinăuntru în afară;
b) loc. adv. altfel de cum trebuie, de cum e firesc;
c) loc. adj. (
fig., despre oameni) sucit, ciudat, bizar.
4. (
Pop.) Loc unde nu bate soarele; loc ferit, ascuns, adăpostit. –
Lat. pop. dossum (
= dorsum).dos (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dos (dósuri), s. n. –
1. Spate, spinare. –
2. Verso, spate, partea opusă. –
3. Cotor de carte. –
4. Partea de dinapoi. –
Istr. dos. Lat. popular
dossum, în loc de
dorsum (Cihac, I, 81; Pușcariu 546; Candrea-Dens., 507; REW 2755);
cf. it. dosso, prov.,
fr. dos, sp.,
port. dorso. –
Der. dosi, vb. (a pune la o parte; a ascunde; a fura; a fugi, a scăpa);
dositor, adj. (care dosește);
dosnic, adj. (retras, izolat, îndepărtat);
îndosi, vb. (
Mold., a ascunde);
doștină, s. f. (pantă, versant), poate prin încrucișare cu
sb. dolina „căldare”;
pidosnic, adj. (
Mold., încăpățînat;
s. n., plantă, Cerinthe minor). –
Der. neol. dosar, s. n., din
fr. dossier; andosa, vb., din
fr. endosser.dos (Dicționaru limbii românești, 1939)dos n., pl.
urĭ (lat.
dorsum și
dǒssum, dos, spinare; it.
dosso, pv. fr.
dos. V.
jos). Spinare:
a călări pe dosu caluluĭ. Parte posterioară, revers [V.
revers], parte opusă fețeĭ:
doșu cărțiĭ, paginiĭ, stofeĭ, caseĭ, armateĭ. De-a’n-doasele (vest), pe dos, invers, întors:
a întoarce cartea pe dos, 1) cu literele inverse și 2) pe partea opusă fețeĭ.
Pin dos orĭ
pe din dos, pin parte din apoĭ.
A ți se întoarce mațele pe dos de greață, a-țĭ vărsa mațele, a-țĭ fi foarte greață.
A da dosu (vestu), a fugi ca să scapĭ (lat.
tergadare).
dos (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dos s. n.,
pl. dósuridos (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dos n.
1. partea posterioară a corpului dela umeri până la rărunchi;
2. partea posterioară a unor lucruri:
dosul unei cărți; 3. partea opusă feței:
dosul unei stofe; pe dos, dea’ndoasele, în partea opusă;
a da dosul, a fugi. [Lat. vulg. DOSSUM = clasic DORSUM].
dos (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOS, dosuri, s. n. 1. Partea de dindărăt a unui obiect, a unei construcții, a unei curți, a unei ființe etc. ◊
Loc. adv. De-a-ndoasele(a) sau
pe de-a-ndoasele(a) = altfel de cum trebuie, de cum e firesc, anapoda; întors invers; cu spatele înainte, de-a-ndăratele(a);
Cu dosul în sus = invers de cum e normal, de cum trebuie; în mare dezordine.
În dos = în lipsă, în absență, fară să fie de față. ◊
Expr. A scăpa pe (sau
prin)
ușa din dos = a scăpa cu mare greutate (și pe căi necinstite) dintr-o încurcătură.
A intra pe (sau
prin)
ușa din dos = a obține o favoare (pe căi necinstite, prin protecție).
A da dos (la față) sau
a da dosul = a se retrage; a fugi, a o șterge.
A întoarce (cuiva)
dosul = a se întoarce cu spatele la cineva în semn de supărare; a rupe relațiile de prietenie (cu cineva).
În dosul lucrurilor = dincolo de aparențe. ♦ Șezut, fund, fese. ◊
Expr. A se scula (sau
a fi etc.)
cu dosul în sus = a se trezi (sau a fi) indispus (fară motiv).
2. (În sintagmele)
Dosul mâinii (sau
palmei, labei) = partea din afară a mâinii (sau a palmei, a labei).
Dosul limbii = partea de dedesubt a limbii.
3. Partea mai puțin arătoasă (neîmpodobită și neexpusă vederii) a unui obiect. ♦
Spec. Partea de dinăuntru a unei haine. ◊
Pe dos = a)
loc. adv. (în legătură cu obiecte de îmbrăcăminte) cu partea de dinăuntru în afară;
b)
loc. adv. altfel de cum trebuie, de cum e firesc;
c)
loc. adj. (
fig., despre oameni) sucit, ciudat, bizar.
4. (
Pop.) Loc unde nu bate soarele; loc ferit, ascuns, adăpostit. —
Lat. pop. dossum (=
dorsum).