dorobanț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOROBÁNȚ, dorobanți, s. m. (
Înv.)
1. Soldat din infanterie (cu plată).
2. Jandarm (cu atribuții speciale). [
Var.:
darabán, darabánt, dărăbán s. m.] – Din
magh. drabant.dorobanț (Dicționar de argou al limbii române, 2007)dorobanț, dorobanți s. m. (pop.) unitate de măsură a băuturilor spirtoase egală cu 50 de ml
dorobanț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dorobánț (dorobánți), s. m. – Soldat de infanterie din armata națională, aparținînd unui corp a cărui existență este atestată începînd din
sec. XVII, sub conducerea marelui
agă, din 1657. Desființat în 1688, reînființat la jumătatea
sec. XIX. –
Var. înv. dărăban(ț). Germ. Trabant, prin intermediul
mag. darabant (Berneker 218; Tiktin; Candrea). Consoana finală a rezultatului normal *
dorobant a fost alterată prin analogie cu
pl. (Byck-Graur 259). –
Der. dorobănțesc, adj. (al infanteriei naționale);
dorobănțime, s. f. (trupe de infanterie).
dorobanț (Dicționaru limbii românești, 1939)dorobánț m. (din pl.
dorobanțĭ, care vine din
*dorobant, ĭar acesta din ung.
darabant, de unde mold.
daraban, d. turc. pers.
der-ban, portar, aprod; pol. germ.
drabant, trabant, it.
trabante, fr.
traban, draban).
Munt. Vechĭ. Infanterist (La 1872, grăniceriĭ aŭ primit numele de
dorobanțĭ, ĭar familiar li s’a zis și
căciularĭ și
curcanĭ și se deosebeaŭ pin coloarea albastră, pînă pe la 1891, cînd generalu Iacob Lahovari, ministru de războĭ, ĭ-a unificat cu infanteria de linie, deosebită pin coloarea roșie, pe care o are și azĭ).
Azĭ. Munt. Aprod, portar, ușier (pe la autoritățĭ).
Dorobanțĭ călărĭ, călărașĭ care (înființațĭ între 1829-34 în Țara Românească) îndeplineaŭ rolu de jandarmĭ (Eraŭ 18 cete cîte una de fie-care județ, comandată de cîte un tist). Numele de
dorobanț și coloarea albastră s’a reintrodus supt Carol II.
dorobanț (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DOROBÁNȚ (‹
germ. Drabant, prin
magh.)
s. m. 1. (În Transilvania, în
sec. 15) Pedestraș mercenar cunoscut sub numele de
trabant. 2. (În a doua jumătate a
sec. 16, în Țara Românească și Moldova) Ostaș pedestru din corpul de slujitori militari.
3. (La
pl.) (După 1832, în Țara Românească) Formațiune militară teritorială de factură populară (2/3 călări, 1/3 pedeștri); după anul 1859, a fost extinsă și la Moldova, unde se numeau
darabani. 4. (La
pl.) (Între 1872 și 1891) Trupe de infanterie teritorială, care au avut un rol însemnat în Războiul de Independență. După 1891, au fuzionat cu infanteria permanentă.
dorobanț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dorobánț s. m.,
pl. dorobánțidorobanț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dorobanț m.
1. soldat de infanterie din armata teritorială:
au fost 34 regimente de dorobanți; 2. soldat de poliție, jandarm;
3. pl. od. pedestrime grea a Munteniei. [Ung. DARABANT (din nemț.
Trabant)]. V.
darabani.dorobanț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOROBÁNȚ, dorobanți, s. m. (
Înv.)
1. Soldat din infanterie (cu plată).
2. Jandarm (cu atribuții speciale). [
Var.:
darabán, darabánt, dărăbán s. m.] — Din
magh. drabant.