divinatoriŭ - explicat in DEX

divinatoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DIVINATÓRIU, -IE, divinatorii, adj. (Livr.) Care aparține divinației, privitor la divinație, bazat pe divinație. – Din fr. divinatoire.

divinatoriu (Dicționar de neologisme, 1986)
DIVINATÓRIU, -IE adj. (Liv.) Referitor la divinație, care ajută la ghicit. [Pron. -riu. / < fr. divinatoire].

divinatoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DIVINATÓRIU, -IE adj. referitor la divinație. (< fr. divinatoire)

divinatoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
* divinatóriŭ, -ie adj. (d. divinator). Rar. De gîcire, relativ la gîcire, magic: vărguță divinatorie.

divinatoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
divinatóriu (livr.) [riu pron. ryu] adj. m., f. divinatórie (-ri-e); pl. m. și f. divinatórii

divinatoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
divinatoriu a. privitor la divinațiune.

divinatoriu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DIVINATÓRIU, -IE, divinatorii, adj. (Livr.) Care aparține divinației, privitor la divinație, bazat pe divinație. — Din fr. divinatoire.