dinte (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÍNTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele;
p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊
Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊
Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios.
A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu nici un preț, a nu renunța la ceva în ruptul capului.
Înarmat până în dinți = puternic înarmat.
A-i scoate (cuiva)
și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva) cu desăvârșire.
A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil.
Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire).
A avea un dinte împotriva (sau
contra)
cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse:
dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (
Polygonum hydropiper);
(porumb) dinte-de-cal (sau
dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf.
2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenului, ai greblei, ai grapei etc.
3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. –
Lat. dens, -ntis.dinte (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dínte (dínți), s. m. –
1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu smalț, așezate în cavitatea bucală, care servesc pentru a rupe și mesteca alimentele. –
2. Zimți, crestături, colți (la unelte). –
3. Înălțime stîncoasă, colț. –
Mr.,
istr. dinte, megl. dinti. Lat. dĕntem (Pușcariu 533; Candrea-Dens., 498; REW 2556; Tiktin);
cf. it.,
port. dente, prov.,
fr.,
cat. dent, sp. diente, alb. dëmb. –
Der. dințar, s. m. (unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului);
dințat, adj. (cu dinți);
dințos, adj. (cu dinți mari);
dințărit, s. n. (cadou făcut pentru a face digestia mai plăcută); se spune ironic atunci cînd, după ce dai de mîncare cuiva, pe deasupra mai trebuie să-i și plătești; este formație ironică, de la
dinte cu
suf. -
ărit, ca la numele de dări în general,
cf. gărdurărit, vădrărit, etc. (după Candrea, din
tc. diș parasi „bani pentru dinți”).
dinte (Dicționaru limbii românești, 1939)dinte m. (lat.
dens, dentis, vgr.
odús, odóntos, scr.
dantas; it. pg.
dente, pv. fr. cat.
dent, sp.
diente). Fiecare din osișoarele cele albe strălucitoare înfipte în fălcĭ cu care animalele mestecă mîncarea. La gîscă, crestăturile de pe cĭoc. Orĭ-ce lucru care seamănă a dinte:
dințiĭ peptenuluĭ, aĭ ferăstrăuluĭ. Pisc.
Dințĭ de lapte, dințiĭ de la începutu etățiĭ.
Dințĭ cîneștĭ, dințĭ caninĭ.
A-țĭ lua inima'n dințĭ, a-țĭ face curaj să împlineștĭ ceva grozav.
Soare cu dințĭ, soare care strălucește cînd e ger saŭ ploŭă în acelașĭ timp.
Dintele caluluĭ, o varietate de popușoĭ cu grăunțe marĭ și gălbiĭ.
Dintele draculuĭ, o plantă erbacee poligonacee cu gust de piper și care crește pin locurĭ umede (
polýgonum hydrópiper). V.
zimțĭ.dinte (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)dínte, dinți, s.m. – (bot.) Arpagic (Allium schoenoprasum L.); horcede (Borza 1968: p.15). – Lat. dentem.
dinte (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dínte s. m.,
pl. dințidinte (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dinte m.
1. fiecare din oscioarele încadrate în falcă;
2. vârf în formă de dinte:
dinți de pieptene, de ferestrău; 3. nume de plante:
dintele-calului, varietate de porumb;
dintele-dracului, plantă cu gust de piper
(Polygonatum hydropiper). [Lat. DENTEM].
dinte (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÍNTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, situate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele;
p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊
Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊
Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios.
A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu niciun preț, a nu renunța nicidecum la ceva.
Înarmat până în dinți = v. înarmat. A-i scoate (cuiva)
și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva).
A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil.
Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire).
A avea un dinte împotriva (sau
contra)
cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse:
dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice
(Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau
dintele-calului)
= varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf.
2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenelui, ai greblei, ai grapei etc.
3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. —
Lat. dens, -ntis.