dijmă - explicat in DEX

dijmă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DÍJMĂ, dijme, s. f. Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; (mai târziu) formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată. – Din sl. dižma.

dijmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
díjmă (díjme), s. f. – Dare care reprezintă a zecea parte din produse. Sl. dižma, din. lat. decima (Cihac, II, 96; Tiktin), cf. sb., cr., ceh. dežma, mag. dészma (după Tagliavini, Omagiu R. Ortiz, Bucarest 1929, p. 172, rom. ar proveni din mag.). – Der. dijmar, s. m. (înv., strîngător de dijmă); dijmărit, s. n. (dijmă pe stupi și porci; în 1766 era generalizat la 4 parale pe bucată); dijmui, vb. (a primi dijmă; a decima, a pricinui pierderi mari sau morți); dijmuitor, s. m. (persoană care profită de pierderile celorlalți).

dijmă (Dicționaru limbii românești, 1939)
díjmă f., pl. e (vsl. dižma, ceh. sîrb. dežma, d. vgerm. dezemo, care e lat. décima, decimă; ung. dézsma). Decimă, zeciuĭală, a zecea parte din venit dată cuĭva (statuluĭ, proprietaruluĭ ș.a.). – În Mod. sud dejmă.

dijmă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
DÍJMĂ (‹ sl.) s. f. (în Ev. med. în Țara Românească și în Moldova) Dare reprezentând a zecea parte din produse (în grâu, vin, miere și ceară, oi etc.), percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți. V și decimă. ◊ D. la tarla = formă de rentă funciară, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți (1/2, 2/3, 3/5) din producția obținută de pe tarlele de pământ primite spre a fi lucrate în parte.

dijmă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
díjmă s. f., g.-d. art. díjmei; pl. díjme

dijmă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
dijmă f. a zecea parte din venituri ca dare către stăpânire sau către biserică. [Slav. DIJMA].

dijmă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DÍJMĂ, dijme, s. f. (în Evul Mediu, în Țările Române) Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată în parte. — Din sl. dižma.