dihanie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină.
2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă, monstru.
3. Ființă, vietate. [
Pl. și:
dihanii] – Din
sl. dyhanije „răsuflare”.
dihanie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dihánie (dihắnii), s. f. –
1. (Înv.) Ființă, animal, vietate. –
2. (Banat) Mulțime, lume. –
3. Fiară, lighioană. –
4. Monstru.
Sl. dychanije „respirație, spirit” (Tiktin; Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Candrea).
Cf. bîzdîganie, duh. Cihac, II, 95, se referă greșit la
sl. divŭ „minune”,
sb.,
cr. divni „monstru”.
dihanie (Dicționaru limbii românești, 1939)dihánie f.,
-ăniĭ (vsl.
dyhaniĭe, răsuflare, bg. „răsuflare, vietate, animal”, ca lat.
animal, d.
ánima, ánimus, suflet, vgr.
ánemos, vînt. V.
duh, bîzdîganie). Animal monstruos orĭ straniŭ.
Fig. Om urît:
ce dihanie de om! V.
jivină.dihanie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dihánie (animal)
(-ni-e) s. f.,
art. dihánia (-ni-a), g.-d. art. dihániei; pl. dihắnii, art. dihắniile (-ni-i-)dihanie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dihanie f.
1. animal monstruos, fiară sălbatică:
cu o limbă ca de o dihanie turbată ISP.;
2. monstru, minunăție;
iată că vede o dihanie de om CR.;
3. porecla țiganului;
4. femeie sau fată foarte urîtă. [Vechiu-rom.
dihanie, suflare. («Toată
dihania să laude Domnul», Coresi) = slav. DYHANIĬE, suflare: vechiul sens de ființă viețuitoare sau animal în genere s’a restrâns în limba modernă la cel de animal monstru sau fiară răpitoare].
dihanie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină.
2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă.
3. Ființă, vietate. [
Pl. și:
dihanii] — Din
sl. dyhanije „răsuflare”.