digresiune - explicat in DEX

digresiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DIGRESIÚNE, digresiuni, s. f. Abatere, îndepărtare de la subiectul tratat; excurs; parte a unei lucrări care conține o asemenea abatere. [Pr.: -si-u-. – Var.: (înv.) digrésie s. f.] – Din fr. digression, lat. digressio, -onis.

digresiune (Dicționar de neologisme, 1986)
DIGRESIÚNE s.f. 1. Abatere de la un subiect principal; parte străină de subiectul tratat. 2. (Astr.) Alongație aparentă a unei planete în raport cu Soarele. [Pron. -si-u-, var. digresie s.f. / cf. fr. digression, lat. digressio].

digresiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DIGRESIÚNE s. f. 1. abatere de la subiectul tratat pentru a lămuri o chestiune secundară sau pentru ca expunerea să fie mai variată; divagație, excurs. 2. elongație aparentă a unei planete în raport cu Soarele. (< fr. digresion, lat. digressio)

digresiune (Dicționaru limbii românești, 1939)
* digresiúne f. (lat. digréssio, -ónis. V. agresiune). Abatere din vorbă, ĭeșiredin subĭectu despre care vorbeștĭ. – Și -ésie.

digresiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
digresiúne (di-gre-si-u-) s. f., g.-d. art. digresiúnii; pl. digresiúni

digresiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
digresiune f. abatere dela subiectul principal.

digresiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DIGRESIÚNE, digresiuni, s. f. Abatere de la subiect, în vorbire sau în scris; excurs; parte a unei lucrări care conține o asemenea abatere. [Pr.: -si-u-. — Var.: (înv.) digrésie s. f.] — Din fr. digression, lat. digressio, -onis.