dichiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DICHÍU, dichii, s. m. (
Înv.) Administrator al bunurilor unei mănăstiri; econom. – Din
ngr. díkios (
lit. díkeos „drept legitim”).
dichiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dichíu (dichíi), s. m. – Econom, administrator al unei mănăstiri.
Gr. δίϰαιος „drept, just” (Tiktin; Candrea),
sec. XVIII;
cf. tc. deki (Scriban crede că
rom. provine din
tc.).
dichiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dichíu s. m.,
art. dichíul; pl. dichíi, art. dichíii (-chi-ii)dichiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dichiu m. iconomul unei mânăstiri:
peste câțiva ani pot s´ajung dichiu la vr’un mitoc CR. [Gr. mod.].
dichiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DICHÍU, dichii, s. m. (
Înv.) Administrator al bunurilor unei mănăstiri; econom. — Din
ngr. díkios (
lit. díkeos „drept legitim”).
dichiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)dichíŭ m. (turc.
deki). Iconom, intendent la mînăstire. În ainte de secularizarea averilor mînăstireștĭ (1863), casier, administrator financiar al uneĭ episcopiĭ.