dialect (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIALÉCT, dialecte, s. n. 1. Ramificație teritorială a unei limbi, cuprinzând adesea mai multe graiuri.
2. (
Impr.) Grai.
3. (
Impr.) Limbă. [
Pr.:
di-a-] – Din
fr. dialecte, lat. dialectus.dialect (Dicționar de neologisme, 1986)DIALÉCT s.n. 1. Ramificație teritorială a unei limbi, ale cărei trăsături caracteristice (fonetice, lexicale, gramaticale etc.) o deosebesc de limba comună a întregului popor și de alte ramificații teritoriale ale acestei limbi. ♦ Grai. ♦ Jargon.
2. (
Impr.) Limbaj special tehnic. [Pron.
di-a-. / < fr.
dialecte, lat.
dialectus, gr.
dialektos – grai].
dialect (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dialéct (dialécte), s. m. – Ramificare teritorială a unei limbi, grai. –
Var. (
înv.)
dialecta. Fr. dialecte, și
înv. (
sec. XVIII), din
gr. διαλεξις (Gáldi 170). –
Der. dialectal, adj., din
fr.;
dialectic, adj.dialect (Marele dicționar de neologisme, 2000)DIALÉCT s. n. 1. variantă regională a unei limbi, caracterizată prin particularități fonetice și lexicale. 2. (impr.) grai. (< fr.
dialecte, lat.
dialectus)
dialect (Dicționaru limbii românești, 1939)* dialéct n., pl.
e (vgr.
diálektos, f., d.
dialego, deosebesc, vorbesc dialect). Limbă particulară a unuĭ oraș orĭ uneĭ provinciĭ și care diferă în parte de limba generală a națiuniĭ:
dialectu daco-, mácedo- și
istro-românesc.dialect (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dialéct (di-a-) s. n.,
pl. dialéctedialect (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dialect n. graiu particular unei țări și diferind mai mult sau mai puțin de limba literară:
dialect daco-român, macedo-român, meglenit și
istro-român.dialect (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIALÉCT, dialecte, s. n. 1. Variantă teritorială a unei limbi, cuprinzând adesea mai multe graiuri.
2. (
Impr.) Grai.
3. (
Impr.) Limbă. [
Pr.:
di-a-] — Din
fr. dialecte, lat. dialectus.