deșela (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEȘELÁ1, deșél, vb. I.
Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau,
p. ext., a unui om cu poveri ori cu eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊
Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. –
Des1- +
șale.deșela (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEȘELÁ2 vb. I.
v. deșeua.deșela (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)deșelá (a ~) (a frânge spinarea)
vb.,
ind. prez. 1
sg. deșél, 3
deșálă; conj. prez. 3
să deșéle; ger. deșelấnd; part. deșelátdeșelà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)deșelà v.
1. a scoate șeaua;
2. a frânge șalele, mijlocul:
l´a bătut de l´a deșelat.deșela (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEȘELÁ1, deșél, vb. I.
Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau,
p. ext, a unui om cu poveri ori eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊
Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. —
Pref. de- +
șale.deșela (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEȘELÁ2 vb. I
v. deșeua.