deochi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEÓCHI (rar,
2)
deochiuri, s. n. 1. Putere (magică) pe care superstițioșii o atribuie unor oameni, de a îmbolnăvi pe cei asupra cărora își fixează privirea (cu răutate, invidie etc.).
2. Efectul privirii care deoache; boală pricinuită de această privire; deochetură. ◊
Expr. De-a deochiul = cu admirație. (Astăzi, mai ales în glumă)
Să nu(-i) fie (cuiva)
de deochi! formulă de admirație pentru calitățile fizice ori pentru inteligența cuiva (care nu trebuie deocheat). [
Var.: (
reg.)
dióchi s. n.] –
De4 +
ochi1.deochi (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)deóchi, -uri, s.n. – (mag.) „Boală ce se capătă prin vrăjire cu ochii” (Țiplea 1906): „Dacă cutare om rău la ochi se uită pătrunzător la altul și nu-și aduce aminte de sine, atunci acela la care se uită e deochiat. Fiindcă suferința aceasta e crezută ca efect al privirii ochilor, ea se numește deochi, adecă boala provocată de ochii răi. Cel deochiat are dureri de cap, puțină fierbânțeală, aprinderea feții și n-are poftă de mâncare și de regulă cade într-o stare de moleșeală, de nu poate lucra nemica. Ca preservative în contra deochiului, mai ales la copii, se pun la mână nasturi albi legați cu ață sau panglică roșie, ca privitorii să-și aducă aminte că-l pot deochea” (Ioana Ofrin, 60 ani, Oncești, cf. Bârlea 1924 II: 334). – De + ochi.
deochi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)deóchi s. n.,
pl. deóchiuri (să nu-ți fie de deochi!)deochi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEÓCHI, deochiuri, s. n. 1. Putere atribuită unor oameni, de a îmbolnăvi pe cei asupra cărora își fixează privirea (cu răutate, invidie etc.).
2. Efectul privirii care deoache; boală pricinuită de această privire; deochetură. ◊
Expr. De-a deochiul = cu admirație. (Astăzi, mai ales în glumă)
Să nu(-i) fie (cuiva)
de deochi! formulă de admirație pentru calitățile fizice ori pentru inteligența cuiva (care nu trebuie deocheat). [
Var.: (
reg.)
dióchi s. n.] —
De4 +
ochi1.deochĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)deóchĭ n., pl.
-chĭurĭ (
de și
ochĭ). Fărmăcare, îmbolnăvire, regres produs de privirea cuĭva. – Poporu, cînd aĭ vre-o boală a căruĭ cauză n’o pricepe, zice că te-a deocheat cineva, că eștĭ bolnav de
deochĭ. În general, că să fiĭ deocheat, trebuĭe să fiĭ frumos, robust, înalt, bogat, norocos, că să se
mire lumea. O vită frumoasă și admirată se poate deochea, și de aceĭa i se împletește o panglică roșie în coamă orĭ coadă. Tot așa cu copiiĭ.
Frumos cal! Să nu fie de deochĭ! N’ar fi de deochĭ! Nu fie de deochĭ! Îs expresiunĭ ca să nu se îmbolnăvească orĭ să nu se urîțească.
Leac de deochĭ, contra deochĭuluĭ. – În est, pop.
dióchĭ. V.
descînt,deochĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)deóchĭ, a -
cheá v. tr. (
de și
ochĭ. –
Deóchĭ, deochĭ, deoáche, deochém, deocheáțĭ, deoáche; deocheám; deocheáĭ, -cheáșĭ, -ché; să deoáche; deochind). Farmec, îmbolnăvesc, fac să decadă aruncînd o privire rea, invidioasă, de mirare ș.a.:
nu te uita așa mult la copil să nu-l deochĭ! V. refl. Mă îmbolnăvesc, încep să decad din cauza deochĭuluĭ.
Fig. Mă compromit, perd prestigiu. Fac regrese, merg spre răŭ:
timpu se deoache. – În vest a 2-chĭa.
În Mold. sud dióchĭ, diochét,
a diocheá,
în nord a dioché.
Cp. cu trunchez.