delniță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÉLNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie.
2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului.
Patru delnițe de fânaț. 3. (
Înv. și
reg.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor;
p. ext. moșie, proprietate. –
Cf. ucr. dil'nyc'a.