deșertăciune - explicat in DEX

deșertăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DEȘERTĂCIÚNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de folos, de importanță; zădărnicie; p. ext. lucru lipsit de valoare. 2. Preocupare pentru lucruri nefolositoare; ușurință, vanitate. – Deșert + suf. -ăciune.

deșertăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
deșertăciúne s. f., g.-d. art. deșertăciúnii; pl. deșertăciúni

deșertăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
deșertăciune f. 1. caracterul lucrului deșert, fragilitate: totul e deșertăciune; 2. mândrie pentru cele deșerte.

deșertăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DEȘERTĂCIÚNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de folos, de importanță; zădărnicie; p. ext., lucru lipsit de valoare. 2. Preocupare pentru lucruri nefolositoare; ușurință, vanitate. — Deșert + suf. -ăciune.

deșertăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)
deșertăcĭúne f. (d. deșert 1). Caracteru lucruluĭ deșert, fragilitate: toate-s deșertăcĭune. Vanitate, mîndrie de lucrurĭ deșerte: deșertăcĭunea gloriiĭ.