deșertăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEȘERTĂCIÚNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de folos, de importanță; zădărnicie;
p. ext. lucru lipsit de valoare.
2. Preocupare pentru lucruri nefolositoare; ușurință, vanitate. –
Deșert +
suf. -ăciune.deșertăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)deșertăciúne s. f.,
g.-d. art. deșertăciúnii; pl. deșertăciúnideșertăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)deșertăciune f.
1. caracterul lucrului deșert, fragilitate:
totul e deșertăciune; 2. mândrie pentru cele deșerte.
deșertăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEȘERTĂCIÚNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de folos, de importanță; zădărnicie;
p. ext., lucru lipsit de valoare.
2. Preocupare pentru lucruri nefolositoare; ușurință, vanitate. —
Deșert +
suf. -ăciune.deșertăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)deșertăcĭúne f. (d.
deșert 1). Caracteru lucruluĭ deșert, fragilitate:
toate-s deșertăcĭune. Vanitate, mîndrie de lucrurĭ deșerte:
deșertăcĭunea gloriiĭ.