daună (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÁUNĂ, daune, s. f. 1. Pagubă, vătămare, prejudiciu (material sau moral). ◊
Loc. prep. În dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba, în detrimentul (cuiva sau a ceva).
2. Despăgubire. [
Pr.:
da-u-] – Din
lat. damnum.daună (Dicționar de neologisme, 1986)DÁUNĂ s.f. Stricăciune, pagubă, vătămare. ◊
În dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba, în detrimentul (cuiva sau a ceva). / pron.
da-u-. / < lat.
damnum].
daună (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dáună (dáune), s. f. – Pagubă, prejudiciu. Se consideră în general
der. de la
lat. damnum (
sec. XIX), cu fonetismul ca în
scamnum ›
scaun, și cu
f. de la
pagubă (Philippide,
Principii, 66; Tiktin; Candrea; Scriban); însă această explicație nu este satisfăcătoare, deoarece cuvîntul apare pentru prima oară la scriitorii romantici (Negruzzi, Alecsandri), care nu aveau suficientă pregătire filologică pentru a-și imagina sau simți astfel de analogii. Pușcariu 488-490 crede că este vorba de un cuvînt tradițional din fondul latin (
cf. REW 2348), și Philippide, II, 639 îl pune în legătură cu
alb. dëmoń „a dăuna”; lipsesc însă dovezi cu privire la uzul său. Cuvîntul necesită un studiu care deocamdată nu există. –
Der. dăuna, vb. (a dăuna, a prejudicia);
dăunător, adj. (dăunător);
dăunos, adj. (lacom, dăunător);
desdăuna, vb. (a despăgubi), pe baza
fr. dédommager.daună (Marele dicționar de neologisme, 2000)DÁUNĂ s. f. 1. stricăciune, pagubă; prejudiciu moral. 2. (pl.) despăgubiri morale. ♦ în ă (cuiva sau a ceva) = în paguba (cuiva sau a ceva). (< lat.
daunum)
daună (Dicționaru limbii românești, 1939)dáună f., pl.
e (lat.
damnum, pin analogie cu
scaun și fem. după
pagubă; it.
danno, vfr.
dame, dam [nfr.
dommage], sp.
daño, pg.
dano. V.
damnez, condamn). Pagubă, stricăcĭune, detriment.
Daune-interese saŭ
daune și interese (fr.
dommages [
et]
interêts), despăgubire acordată pin judecată.
daună (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dáună (da-u-) s. f.,
g.-d. art. dáunei; pl. dáunedaună (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)daună f.
1. stricăciune, pagubă;
2. pl.
daune-interese, despăgubire datorită pentru un neajuns. [Derivațiune cărturărească din lat. DAMNUM (după analogia lui
scaun din SCAMNUM)].
daună (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÁUNĂ, daune, s. f. 1. Pagubă, vătămare, prejudiciu (material sau moral). ◊
Loc. prep. În dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba, în detrimentul (cuiva sau a ceva).
2. Despăgubire. [
Pr.:
da-u-] —
Din lat. damnum.