ciul (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (
Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care are urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. –
Et. nec.ciul (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciul1 (
reg.)
adj. m.,
pl. ciuli; f. ciúlă, pl. ciúleciul (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciul2 s. n.,
pl. ciúluriciul (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciul a.
1. cu urechile scurte sau rotunjite (vorbind de oi);
2. se zice (în Vlașca) de boul căruia-i lipsește un corn. [Serb. ČULA].
ciul (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (
Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care care urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. —
Et. nec.cĭul (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭul, -ă adj., pl. m.
lĭ (sîrb.
čula, čulav, cu urechile micĭ. V.
cĭulesc. Cu urechile micĭ:
oaĭe cĭulă. C´o ureche retezată:
cal cĭul.