curcubeu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURCUBÉU, curcubeie, s. n. 1. Fenomen optic care se datorește refracției, reflexiei totale și dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă și care are aspectul unui imens arc multicolor desfășurat pe cer. ♦ Fascicul de raze luminoase care apar uneori noaptea pe bolta cerească.
2. Plantă erbacee cu frunzele și cu tulpina păroase, cu flori mari, roșii-purpurii și cu fructele capsule
(Lychnis coronaria). –
Et. nec.curcubeu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)curcubéu (curcubéie), s. n. –
1. Fenomen optic datorat refracției, cu aspectul unui imens arc multicolor desfășurat pe cer. –
2. Iris, spectru solar. –
3. Plantă (Cynodon dactylon). –
4. Plantă (Lychnis coronaria). –
Var. curcubeu (
s. m.),
curcubei, curcubel, curcubău. Mr. curcubeai, megl. (curcu)bei. Pare a fi reprezentant al
lat. *cucuvius „încovoiat”, cuvînt care apare în forma sa
m.,
cucurvior, la San Jerónimo (
cf. Corominas, I, 900). Este vorba de o reduplicare expresivă de la
curvus, ca în
cucurbae „coardă de alfă” ›
ven. curcuma și de aici
ngr. ϰουρϰούμα;
cf. și
cucurbita, cucullus. Posibila legătură cu
curvus sau
concurvare a fost semnalată încă de Lexiconul de la Buda; Cipariu,
Gram., 132; Laurian; Cihac, I, 65; Philippide,
Principii, 140; Densusianu,
Hlr., 104; Tiktin; și combătută de Pușcariu 458. Celelalte explicații par mai puțin convingătoare. Plecînd de la imaginea, curentă în mentalitatea populară, care interpretează curcubeul ca un mijloc de a absorbi apa rîurilor pentru a o condensa în nori (Jura
arc-boit, retor. arcobevondo, campan. arcovévere; cf. Rohlfs,
Quellen, 12), s-a încercat să se explice ultima parte a cuvîntului prin
lat. bĭbĕre. Giuglea,
RF, II, 49, pleacă de la un
lat. *
arcus ›
combibulus (
cf. REW 2037a), care cu greu ar fi ajuns la rezultatul
rom. (*
arcus combibu- ›
*arcurcubeu ›
*acurcubeu). Pușcariu,
Dacor., VI, 315-7 și DAR, preferă să plece de la
circus bĭbit, asimilat la *
curcus bĭbit, care „corespunde exact” lui
curcubeu; afirmație surprinzătoare, dacă se are în vedere că
bĭbit a dat în
rom. be ›
bea și că, devenind intervocalic acest
b trebuia să se piardă; fără a mai vorbi de cît de puțin normală este această compunere în
rom. După Roesler 39, din
per. kalkum; Bogrea,
Dacor., IV, 805, se gîndea la o posibilă legătură cu
cucură. Scriban se gîndește la
cocobelci, var. de la
culbec, sau
cubelc „melc”. Din
rom. provine
rut. korkobeč (Miklosich,
Wander., 10; Miklosich,
Etym. Wb., 130; Berneker 571; Candrea,
Elemente, 407).
curcubeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)curcubéu s. n.,
art. curcubéul; pl. curcubéiecurcubeu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)curcubeu n.
1. arc mare luminos ce s’arată pe cer, format din arcuri de diferite colori, totdeauna dispuse în aceeaș ordine: curcubeul e produs prin resfrângerea razelor soarelui în picăturile de apă ale norilor;
2. Bot. barba împăratului (viorea de mai multe colori). [Și
cucurbeu – lat. *CONCURVUS, arcuit, și
beu: curcubeul e arcul ce soarbe ploaia (cf. ARCUS BIBIT, la Plaut), după o credință populară foarte răspândită].
curcubeu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CURCUBÉU, curcubeie, s. n. 1. Fenomen optic datorat refracției, reflexiei totale și dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă și care are aspectul unui imens arc multicolor desfășurat pe cer. ♦ Fascicul de raze luminoase care apar uneori noaptea pe bolta cerească.
2. Plantă erbacee cu frunzele și cu tulpina păroase, cu flori mari, roșii-purpurii și cu fructele capsule
(Lychnis coronaria). —
Cf. lat. curvus „îndoit”, „curb”,
concurvare „a îndoi”.
curcubeŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)curcubéŭ n., pl.
eĭe (din
cocobelcĭ și
cobelcĭ, „melc, culbec” și „un fel de peptănătură femeĭască în formă de coarne”, din care s´aŭ dezvoltat var.
culcubăŭ, cuculbăŭ (Trans.),
cucurbăŭ, cocîrbăŭ și
curcubăŭ [nord], înț. pmt. e „rătund [!], răsucit, curb”. D. rom. vine rut.
korkobéč, a. î.,
kulĭbáka, pol.
kulbaka, șa, care e un lucru curb, rus.
kulebĕáka, un fel de mîncare de pește umplut saŭ învălătucit, litv.
kulbonkas, cerbice, lemnu curb al juguluĭ. Bern. 1, 641. V.
culbec. Munt. Mold. sud. Un meteor în formă de arc cu cele șapte colorĭ [!] care rezultă din refracțiunea și reflexiunea razelor solare pe nourĭ [!]. S. m. Numele uneĭ florĭ numite și
barba împăratuluĭ și (Trans.)
neghină de grădină. Acest meteor, cel maĭ frumos fenomen al luminiĭ, anunță pur și simplu că soarele, fiind la orizont la o înălțime potrivită, îșĭ aruncă razele pe un nour opus care se risipește în ploaĭe. Decĭ, cînd te uițĭ la curcubeŭ, eștĭ cu spatele la soare și eștĭ între el și nour. Colorile curcubeuluĭ sînt:
violet, sineliŭ, albastru, verde, galben, portocaliu și
roș. – În biblie, curcubeu e semnu împăcăriĭ dat de Dumnezeŭ luĭ Noe după diluviŭ. Vechiĭ Grecĭ ziceaŭ că e cingătoarea Iridiĭ, anunțătoarea zeilor.