cucăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUCĂÍ, cúcăi, vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A moțăi. –
Cf. magh. kukkadoz.cucăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cucăí (cucăiésc, cucăít), vb. – A dormita. –
Var. cocăi, cucui. Pare formație expresivă. DAR o derivă din
mag. kukkadoz, ipoteză incertă, iar Scriban din
sb. kukati „a se plînge”, încă și mai puțin probabil. Terminația verbală -
ăi este caracteristică creațiilor spontane. Este cuvînt curent în Banat și
Olt. (ALR, I, 75). –
Der. cucăitură, s. f. (somnolență).
cucăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cúcăĭ și
-ĭésc, a
-í v. intr. (cp. cu sîrb.
kukati, a se vaĭta [!]).
Olt. Moțăĭ. – În Trans.
cúcui.cucăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUCĂÍ vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A moțăi. —
Cf. magh. kukkadoz.