cotor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COTÓR, (
1, 2)
cotoare, s. n., (
3)
cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini.
Cotorul viței. ♦ Cocean (
3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ♦ (
Fam.) Mătură foarte uzată.
2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței.
3. S. m. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. –
Et. nec.cotor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cotór (-oáre), s. n. –
1. Bucată, piesă sau parte care unește două obiecte: coadă, peduncul, pețiol, mîner etc. –
2. Parte unde se leagă sau cos filele unei cărți. –
3. Trunchi, tulpină, lujer. –
4. Ciot (de membru), mont. –
5. Ciot (de creangă). –
6. Mîner. –
7. Cocean, știulete. –
8. Rest, reziduu. –
9. Resturi de paie. –
10. (
Arg.) Bani. Origine necunoscută, dar probabil expresivă:
cf. cotrobăi. Celelalte ipoteze nu par probabile: din
mag. kötö „legat zdravăn” (Cihac, II, 493); din
lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din
lat. *
coactorium „loc unde se îmbină două obiecte” (DAR); din
sb. katarište „lance de drapel”) (Bogrea,
Dacor., IV, 802). Sensul 10, după Graur 143, vine din
țig. kotor „bucată” (
cf. Besses 54); este însă mai probabil ca
țig. să provină din
rom., cu sensul de „bucată în general”, ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în
rom. cu sensul particular de „bani”.
Der. cotoros, adj. (tare, dur);
cotori, vb. (a lega vița de vie; a curăța de lăstari via; a jumuli o pasăre; a lovi, a bate);
cotorit, s. n. (curățire de lăstari a viței);
cotoreală, s. f. (cotorit; bătaie; furt);
cotorai, s. m. (persoană care curăță lăstari);
cotoraie, s. f. (pensetă de epilat; bunuri gospodărești, obiecte casnice);
încotora, vb. (
refl., a crește o plantă, a se dezvolta; a îmbina, a uni două obiecte; a trăi o pereche fără a se căsători, a trăi în concubinaj);
cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi);
cotorosi, vb. (a scociorî, a căuta), pe care DAR îl explică prin
mag. kotorázni, și care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu
cotorosi „a scăpa de ceva”;
cotreang, s. m. (tulpină de trestie care nu se dezvoltă normal);
cotring, s. m. (ciorchine);
cotrobol, s. m. (resturi).
cotor (Dicționaru limbii românești, 1939)cotór n., pl.
oare (var. din
cătur). Trunchĭ de plantă maĭ mică:
cotor de floarea soareluĭ, de cînepă. Registru cu cotor (după fr.
régistre à souche), registru de chitanțe duple [!], una primitoruluĭ, și alta (care rămâne în registru ca un
cotor) casieruluĭ.
cotor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cotór s. n.,
pl. cotoárecotor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cotor n.
1. partea plantei ce iese din pământ și scoate ramuri, frunze, flori și fructe;
2. mâner de cuțit mare, coadă de topor. [Origină necunoscută].
cotor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COTÓR, (
1, 2)
cotoare, s. n., (
3)
cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini.
Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat.
♦ (
Fam.) Mătură foarte uzată.
2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței.
3. S. m. (Rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. —
Et. nec.