cotoc - explicat in DEX

cotoc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
COTÓC, cotoci, s. m. (Pop.) Cotoi. – Cf. cotoi.

cotoc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cotóc (-ci), s. m. – 1. Pisoi. – 2. La car, talpă. – 3. La războiul de țesut, traversa de piept. – 4. La roabă, mîner. – 5. Inflorescența unor copaci, cum sînt salcia sau plopul. Sl. kotŭka „pisică” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 77), sau mai probabil din sl. kotŭ „pisică”; cu suf. -oc. Cu alt suf. s-a format cotoi, s. m. (motan; traversă; mîner de ferăstrău; Arg., crai), cuvînt mai folosit decît cel anterior (după Pușcariu, Dacor., III, 1091; DAR; și Pușcariu, Lr., 281, de la *cătoi › lat. cattus, cu influența sl.). – Der. cotoci (var. cotîrci, cotoi), vb. (a se aduna la un loc pisicile). Pare a fi același cuvînt ca cotoi, s. n. (pulpă; picior de pasăre; os), pe care DAR îl consideră în legătură cu cot, „articulație care unește brațul cu antebrațul”, și Scriban cu cotonog, dar care poate reprezenta și aceeași trecere semantică de la lat. musculus › mus; de aici cotolan, s. n. (știulete de porumb); cotoier, s. m. (Olt., la nunțile țărănești, persoană însărcinată cu organizarea ospățului). Cotoșman, s. m. (motan, cotoi; picior de pasăre) este un der. de la cotoc, sau mai curînd de la pl. cotoci, cu suf. expresiv -man (Cihac, II, 77; DAR; Skok 66), și încrucișat cu contuș, cf. aici.

cotoc (Dicționaru limbii românești, 1939)
cotóc m. (var. din cotoĭ, motoc și bg. koták, motan). Vest Cotoĭ, motan (Ĭov. 56, 114, 117 și 118). S. n., pl. oace. Fie-care din cele doŭă lemne în care intră spetezele și formează la un loc codirla caruluĭ. La țesut fie-care din cele doŭă lemne care susțin bețele pe care se învîrtesc mosoarele și care, la un loc, seamănă a codirlă.

cotoc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cotóc¹ (motan, mâțișor) s. m., pl. cotóci

cotoc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cotóc² (obiect) s. n., pl. cotoáce

cotoc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cotoc m. f. 1. cotoiu (în Tr. și Oltenia); 2. pl. cotoaiele carului; 3. fușteii natrei. [V. cotoiu].

cotoc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
COTÓC, cotoci, s. m. (Pop.) Cotoi. — Cf. cotoi.