cot - explicat in DEX

cot (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CÓT, (I 1) coate și (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ♦ Compus: coate-goale s. m. invar. = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandră (a unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

cot (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cot (-oáte), s. n. – 1. Partea exterioară care unește brațul cu antebrațul. – 2. Jaret. – 3. Cotitură, întorsătură, unghi. – 4. Echer, colțar. – 5. Colț de stradă. – 6. Meandră, curbă, sinuozitate. – 7. Ungher, colț. – 8. Măsură de lungime de valoare variabilă (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637 m). – 9. Gradație, scară de nivel. – 10. (Arg.) An. – 11. (Arg.) Nimic. – Mr., megl., istr. cot. Lat. cŭbĭtum (Diez, Gramm., I, 154; Pușcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. gùvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. code, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr, Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coți; 11 se folosește numai la sg. și se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negație (cf. Graur, BL, V, 59). Der. cotea, s. m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colțul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s. m. (evaluator, măsurător); cotitură, s. f. (cotitură, meandră, sinuozitate; colț, parte secretă); cotiș, s. n. (loc cotit, cotitură, unghi); coteală, s. f. (lovire cu cotul: aglomerație); cotigi, vb. (a da colțul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotigă; cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotărit, s. m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită cuparului, care de obicei o da în arendă); cotărie, s. f. (dare comercială pe țesături și băuturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curățenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colțul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 și DAR îl consideră der. de la bg. kotiljati se „a se agita, a se grăbi” dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). În acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca și sb. kut „unghi”, care se folosește în Mold. și Bucov., cut, s. n. (cartier, suburbie).

cot (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
cot, coți s. m. an de detenție.

cot (Dicționaru limbii românești, 1939)
cot n., pl. coate (lat. cúbitus și cúbitum, cot, d. cŭbare, a sta culcat; it. gómito, pv. cobde, fr. coude, sp. codo, pg. cóvado). Partea mijlocie a brațuluĭ la locu unde se îndoaĭe (corespunzînd cu genuchĭu [!] la picĭor): mă sprijin în cot. Partea mîniciĭ [!] care acopere [!] cotu: haĭnă roasă 'n (saŭ la) coate. Cot la cot, cu coatele alăturea: mergețĭ cot la cot, hoțu a fost legat cot la cot (i s´aŭ legat coatele unu de altu). A-țĭ da coate cu cineva, a-l atinge cu cotu, fig. 1) a te înțelege pe ascuns cu el; 2) a trăi în societatea luĭ. Pl. coturĭ. Cotitură, îndoitură de rîŭ saŭ de drum: la coturĭ rîu sapă malu. Bucată de lemn orĭ de metal de măsurat stofele saŭ de calculat capacitatea butoaĭelor: Jidanu rupsese amîndoŭă coturile apărîndu-se de cînĭ [!]. Parte încovoĭată la un burlan de fum, la o țeavă. S. m. O veche măsură de lungime, (în Țara Rom. 0m., 664, în Moldova 0m., 637, în Dobrogea 0m., 680): doĭ coțĭ de postav, postavu se vindea cu cotu (avea 8 rupĭ, și rupu 2 grefĭ).

cot (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
cot, coți, s.m. – Unitate de măsură pentru lungimi, care reprezintă distanța de la cot până la încheietura palmei (0,6 m): „Să măsoară pământu, / Tăt pământu cu cotu” (Memoria 2001: 1). – Lat. cubitus.

cot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cot¹ (unitate de măsură) s. m., pl. coți

cot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cot² (articulație) s. n., pl. coáte

cot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cot³ (meandră, tub) s. n., pl. cóturi

cot (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cot n. 1. (pl. coate), partea exterioară a brațului, la locul unde se îndoae: cot la cot, legat țeapăn; a-și da coate, a-și face semne, de înțelegere; 2. partea mânecii ce acopere cotul: haină roasă în coate; 3. (pl. coți), veche măsură de lungime în Muntenia (0 m. 66) și în Moldova (0 m. 64); 4. (pl. coturi), măsură de capacitate a buților; 5. cotitură: la cotul Prutului POP. [Lat. CUBITUM].

cot (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
COT, (I 1) coate, (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot ! = puțin îmi pasă ! ◊ Compus: s. m. și f. coate-goale = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandru (al unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. — Lat. cubitus.