contrazicere (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONTRAZÍCERE, contraziceri, s. f. Faptul de
a (se) contrazice; contradicție, dezacord, opoziție. –
V. contrazice.contrazicere (Dicționar de neologisme, 1986)CONTRAZÍCERE s.f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție; dezacord. [<
contrazice].
contrazicere (Dicționaru limbii românești, 1939)*contrazícere f. Acțiunea de a saŭ de a te contrazice.
Spirit de contrazicere, care contrazice (combate) tot.
Fără contrazicere (după fr.
sans contredit), sigur, fără să se poată spune ceva contrar.
contrazicere (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)contrazícere s. f.,
g.-d. art. contrazícerii; pl. contrazícericontrazicere (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)contrazicere f.
1. contradicțiune;
2. răspuns juridic la declarațiunile părții adverse:
fără contrazicere, fără a se putea zice încontra, sigur.
contrazicere (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONTRAZÍCERE, contraziceri, s. f. Faptul de
a (se) contrazice; contradicție, dezacord, opoziție. —
V. contrazice.