comanda (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COMANDÁ, cománd, vb. I.
Tranz. 1. (
Mil.) A da un ordin sau un semnal pentru executarea unei mișcări, a unei așezări etc.; a avea comanda unei unități armate sau a unei subdiviziuni a armatei. ♦ A porunci, a ordona.
2. A da în lucru (un obiect, o lucrare etc.) la un meșteșugar.
3. A solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. – Din
fr. commander.comanda (Marele dicționar de neologisme, 2000)COMANDÁ vb. tr. 1. a deține comanda unei armate, unități etc. 2. a porunci, a ordona. 3. a face o comandă (4). 4. a dirija un mecanism, o mașină etc. 5. a solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. (
comanda (Dicționar de neologisme, 1986)COMANDÁ vb. I. tr. 1. A ordona, a porunci (executarea unei dispoziții, a unei mișcări etc.); a deține conducerea, comanda unei unități. ♦ A porunci, a ordona.
2. A da în lucru (un obiect, o lucrare) la un meșteșugar etc. ♦ A solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. [P.i.
cománd. / < fr.
commander, it.
comandare, cf. lat.
cum – cu,
mandare – a ordona].
comanda (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)comandá (cománd, comandát), vb. – A ordona, a da un ordin. –
Var. (
Trans.)
comînda, (
înv.),
comenda, comend(ăl)ui, comandarisi. Fr. commander. –
Der. comandă, s. f. (acțiunea de a comanda, poruncă, ordin; însărcinare; Banat, primărie;
Bucov., prostituată), din
germ. Kommando, înainte de
pol. komenda (
sec. XVIII);
comenduială, s. f. (ordin),
sec. XVIII;
comenduire, s. f. (comandă);
comandant (
var. înv. comendant),
s. m. (șef militar), din
fr. commandant, și înainte din
pol.,
rus. komendant, sec. XVII;
comîndaș (
var. comanduitor),
s. m. (comandant, șef),
sec. XVIII;
comandor, s. m. (grad de ofițer în aviație și marină corespunzător gradului de colonel din armata terestră);
comandament, s. n. (comandă, poruncă; ordin de executare), din
fr. commandement; comandatură, s. f. (post de comandă, în organizarea germană de ocupație), din
germ. Kommandatur; comandorie, s. f., din
fr. commanderie; comandir, s. m. (
înv., comandant), din
rus. komandir. Cf. dubletul
comînda.comanda (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)comandá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
comándăcomandà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)comandà v.
1. a da un ordin;
2. a avea comanda, autoritatea:
a comanda o armată; 4. a face o comandă:
a comanda un mobilier.comanda (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COMANDÁ, cománd, vb. I.
Tranz. 1. (
Mil.) A da un ordin sau un semnal pentru executarea unei mișcări, a unei așezări etc.; a avea comanda unei unități armate sau a unei subdiviziuni a armatei. ♦ A porunci, a ordona.
2. A da în lucru (un obiect, o lucrare etc.) la un meșteșugar.
3. A solicita mâncare sau băutură într-un local public. — Din
fr. commander.