cojoc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COJÓC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊
Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea.
A scutura (cuiva)
cojocul sau
a i se face (cuiva)
pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn).
A nu mai întreba (pe cineva)
de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa să se gândească.
A-și teme (sau
a-și păzi)
cojocul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile.
2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [
Var.: (
reg.)
cojoácă s. f.] – Din
sl. kožuhŭ.cojoc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cojóc (cojoáce), s. n. –
1. Haină, vestă tipică din blană de miel sau berbec, cu părul pe dinăuntru, piele tăbăcită tăiată în formă de cazacă, avînd mîneci. –
2. (
Arg.) Miel. –
Var. cojoacă. –
Mr.,
megl. cojoc, megl. cojuc. Sl. kožuchŭ, de la
koža „piele,”
cf. coaje (Miklosich,
Lexicon, 296; Cihac, II, 65; Conev 83);
cf. bg.,
sb. rut.,
rus. kožuch. Pentru folosirea acestui cuvînt în argou,
cf. M. L. Wagner,
BF, X, 153.
Var. este un
sing. analogic, pe baza
pl. –
Der. cojocar, s. m. (persoană care confecționează cojoace);
cojocăreasă (
var. cojocăriță),
s. f. (soție de cojocar);
cojocăresc, adj. (de cojocar);
cojocărie, s. f. (meseria cojocarului; atelier unde se lucrează cojoace; prăvălia unde se vînd cojoace);
cojocări, vb. (a lucra într-o cojocărie; a bate, a ciomăgi). Din
rom. pare a proveni
mag. kozsók (Candrea,
Elemente, 403; Edelspacher 17), în timp ce se consideră că
ngr. ϰοζόϰα provine direct din
sl. (Meyer,
Neugr. St., II, 32), chiar dacă fără prea multă siguranță.
cojoc (Dicționaru limbii românești, 1939)cojóc n., pl.
oace (vsl.
kožuhŭ, d.
koža, pele [!]; sîrb. bg. rut.
kožuh, de unde și ung.
kosók, kosog și ngr
kozóka). Haĭnă scurtă saŭ lungă (cu mînicĭ [!] saŭ fără mînicĭ) făcută din blană de oaĭe (saŭ și de alt animal) cusută de o haină de postav saŭ purtată așa cum este, cu pelea [!] afară.
Îșĭ scutură baba cojoacele, ninge, maĭ ales în zilele babeĭ (1-9 Martie, cînd poporu zice că o babă, care reprezentă [!] ĭarna, îșĭ scutură cojoacele la munte).
A scutura saŭ a scărmăna cuĭva cojocu saŭ
blana (cum aŭ cîniĭ, lupiĭ), a-l bate răŭ.
A avea ac de cojocu cuĭva, a avea mijloace de a-l constrînge.
A-țĭ întoarce cojocu (
pe dos), (ca țăranu cînd e timp răŭ), a-țĭ schimba atitudinea, a te arăta maĭ energic.
A întreba de ce (din ce) e cojocu, a maĭ perde [!] timpu cu vorba. V.
burcă 1, bitușă, tihoarcă, bondă.cojoc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cojóc s. n.,
pl. cojoácecojoc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cojoc n. haină țărănească din blană de oaie fără față și numită (după localități): dulamă, ghebe, ipângea, șubă, suman, zeghe. [Slav. KOJUKŬ].
cojoc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COJÓC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte confecționat din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊
Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea.
A scutura (cuiva)
cojocul sau
a i se face (cuiva)
pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn).
A nu mai întreba (pe cineva)
de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lăsa să se gândească.
A-și teme (sau
a-și păzi)
cocojul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile.
2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [
Var.: (
reg.)
cojoácă s. f.] — Din
sl. kožuhŭ.