coasă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COÁSĂ, coase, s. f. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vârf curbat fixată pe o coadă lungă, folosită la cosit.
2. Acțiunea de a cosi; timpul când se cosește. ♦ Recoltă de plante erbacee cosite. – Din
sl. kosa.coasă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)coásă (coáse), s. f. –
1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vîrful curbat, cu coadă lungă, folosită la cosit. –
2. Cosit, cositul fînului. –
3. Cuțit de tăbăcari. –
4. Constelația Cefeu. –
5. Specie de gladiolă, Gladiolus imbricatus. –
Mr.,
megl. coasă. Sl. kosa (Miklosich,
Slaw. Elem., 26; Miklosich,
Lexicon, 304; Cihac, II, 65; Pascu, II, 187; Conev);
cf. bg.,
rut.,
rus. kosá, sb. kosa, ngr. ϰόσα,
alb. kosë. –
Der. cosi, vb. (a tăia cu coasa plante; a distruge, a nimici; despre cai, a lovi, în mers, un picior de celălalt), care poate proveni și direct din
sl. kositi, cf. bg. kosjă, sb.,
cr.,
rus. kositi, ngr. ϰοσίζω (
mr. cusire);
cosit, s. n. (tăiere a fînului);
cositură, s. f. (iarbă cosită, nutreț; fîneață; cîmp de pe care s-a cosit);
coseală, s. f. (rană pe care și-o face un cal);
cosaș, s. m. (om care cosește; varietate de lăcustă, Locusta viridissima, Locusta cantans; specie de greiere, Gryllus ruralis); ultimele sensuri sînt explicabile prin asemănarea zgomotului produs de greiere cu cel al coasei (pentru formarea cuvîntului,
cf. sb.,
cr. kosač, mag. koszác);
cositor, s. n. (cîmp de cosit);
cositor, s. m. (cosaș, om care cosește);
cositoare, s. f. (coasă; secerătoare, mașină de secerat);
cosa, s. f. (banc, grind de nisip), din
rus. kosá „coasă” și „grind”, cuvînt puțin folosit, în Delta Dunării;
cosac, s. n. (
Olt., colină; pămînt, teren), din
sb. kosak „fîneață”;
coșaci, s. m. pl. (astragal, Astragalus onobrychis), din
bg. kosat „păros”);
cosalău, s. n. (fîneață), din
mag. kaszáló, în
Maram.;
cosaștină, s. f. (
Trans., fîneață), cu
suf. -
ștină; cosiriște, s. f. (fîneață, mînerul coasei);
cosițel, s. m. (plantă, Sium latifolium).
coasă (Dicționaru limbii românești, 1939)coásă (
oa dift.) f., pl.
e (vsl. sîrb.
kosa, bg. rus.
kosá, de unde și alb.
kósă, ngr.
kósa. V.
cosor). O unealtă de tăĭat ĭarba. (E ca o sabie fixată perpendicular pe un băț lung de vre-o 160 cm. În evu mediŭ era și armă de luptă):
coasa e atributu morțiĭ și al timpuluĭ. Acțiunea de a cosi, cosit:
mă duc la coasă.coasă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)coásă s. f.,
g.-d. art. coásei; pl. coásecoasă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)coasă f.
1. unealtă de plugar de tăiat iarba câmpului și grânele;
2. timpul coasei și plata pentru cosit:
coasa fânului; 3. Mit. unul din atributele Timpului și al Morții (personificate):
Vremea ce răstoarnă cu coasa-i neîmpăcată a falei omenirii vechi marturi și măreți AL.
Moartea ’și găsi coasa ’n aceă zi fatală AL. [Slav. KOSA].
coasă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COÁSĂ, coase, s. f. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vârful curbat fixată pe o coadă lungă, folosită la cosit.
2. Acțiunea de a cosi; perioada în care se cosește. ♦ Recoltă de plante erbacee cosite. — Din
sl. kosa.