clefăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLEFĂÍ, cléfăi, vb. IV.
1. A mânca urât și cu zgomot; a plescăi, a clefeti.
2. Intranz. A deschide și a închide gura plescăind. ♦
Fig. A vorbi repede, nedeslușit, articulând prost cuvintele.
3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. – Formație onomatopeică.
clefăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)clefăí (-ăésc, -ít), vb. –
1. A mînca făcînd zgomot. –
2. A vorbi poticnit. –
Var. clefeti. Creație expresivă, care coincide cu
lat. vulg. clefare (H. Mihăescu,
BF, III, 23),
slov.
klafati, germ. klaffen (Cihac, II, 61 și Conev 56 propun un etimon
sl.). –
Der. clefăit, s. n. (zgomot produs cînd se mănîncă urît);
clefetitor, adj. (persoană care mănîncă cu greu).
clefăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)clefăí (a ~) (a clefăi)
vb.,
ind. prez. 3
cléfăie, imperf. 3
sg. clefăiá; conj. prez. 3
să cléfăieclefăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLEFĂÍ, cléfăi, vb. IV.
1. Tranz. și
intranz. A mânca urât și cu zgomot; a plescăi, a clefeti.
2. Intranz. A deschide și a închide gura plescăind. ♦
Fig. A vorbi repede, nedeslușit, articulând prost cuvintele.
3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. — Formație onomatopeică.
clefăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cléfăĭ și
-ĭésc, a
-í v. intr. (rudă cu
clevetesc).
Est. Mănînc făcînd cu buzele și cu limba un zgomot enervant, ca porcu și oameniĭ necĭoplițĭ. – În vest
clefetesc (var. din
clevetesc) și
cĭófăĭ. V.
horpăĭ.clefăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)clefăì v. Mold. a mesteca încet (cum fac pruncii și moșnegii fără dinți). [Onomatopee din
cleaf! care exprimă sgomotul fălcilor când se mestecă].