ciut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUT, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre animale cornute) Care este fără coarne, cu coarnele tăiate sau căzute. [
Var.: (
reg.)
șuț, -ă adj.] –
Cf. alb. shut.ciut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciut (ciútă), adj. –
1. Cu coarnele tăiate, fără coarne sau fără un corn. –
2. Cu urechile tăiate, fără urechi sau fără o ureche. –
3. (Animal) care are coarnele sau urechile foarte mici. –
4. (
Trans.) Greoi, neîndemînatic. –
Var. șut, ciut, megl. ciut. Creație expresivă, ca
ciot „ciuntitură” și
bot „rît; cioc” (cu
der. bont „tocit” ca
ciunt).
Cf. it. ciotto „șchiop”, a cărui origine este necunoscută după Prati 287. Este cuvînt comun aproape tututor limbilor balcanice (
alb. šut, šüt, bg.,
sb. šut, mag. csuta, suta, ceh. šutá, pol. szuty, rut. šuta, toate cu sensul de „fără coarne”), fie că este vorba de formații expresive independente, fie de împrumuturi din
rom. Totuși opiniile asupra originilor cuvîntului
rom. sînt împărțite. Cea mai curentă este cea care îl derivă din
alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan,
Dacor., I, 512 și II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicată de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicația care pornește de la forma
alb. articulată
të šut. Această ipoteză nu este imposibilă, însă nu este folositoare, în lumina tuturor rădăcinilor expresive
rom., care indică, prin aceleași mijloace, aceeași noțiune. După Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la
bg. După Pascu, I, 194, de la un
lat. *tiutus, din
gr. τυτθός și după Giulgea,
RF, 49, din
lat. exutus „scos, luat”, ipoteze forțate și neinteresante.
Cf. Rosetti, II, 114. Aceeași rădăcină prezintă și o
var. cu infix nazal,
ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele cărora le lipsește un membru sau o parte), pentru a cărui formație
cf. paralelismul lui
bot și
bont, ciont și probabil
cioc și
ciung; cf. și
it. cioncare (
calabr. ciuncari) „a mutila”.
Der. ciunti (
var. ciunta),
vb. (a tăia, a reteza, a amputa, a tăia crengi);
ciuntitură, s. f. (acțiunea de a reteza; membru sau parte retezată);
ciută, s. f. (căprioară; animal sălbatic, fiară), pe care Capida,
Dacor., I, 512 și II, 550 și DAR îl derivă direct din
alb. të šute „ciută”;
ciutărie, s. f. (parc rezervat pentru creșterea cerbilor);
ciutac (
var. ciutan, ciutaș),
s. m. (nume de bou);
ciutit, adj. (fără coarne).
ciut (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciút, -ă, adj. – Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: „O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute” – Termen autohton (Brâncuși 1963; Rosetti 1962); Cf. alb. shut.
ciut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciut adj. m.,
pl. ciuți; f. ciútă, pl. ciúteciut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciut a. lipsit de un corn (despre vite). [Termen înrudit cu
ciot, trunchiu, și însemnând lit. trunchiat].
ciut (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUT, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre animale cornute) Care este fără coarne, cu coarnele tăiate sau căzute. [
Var.: (
reg.)
șuț, -ă adj.] —
Cf. alb. shut.cĭut (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭut, -ă adj. (var. din
cĭunt, ca
cĭot din
cĭont. Rudă cu ung.
csut, cĭunt,
suta, cĭut; sîrb. bg. alb.
šut, cĭut; ceh.
šuta koza, capră cĭută; pol.
szuty, rut.
šuta. Rudă și cu vsl. bg.
košúta, sîrb.
kóšuta, cĭută, cerboaĭcă, de unde vine și numele de familie unguresc
Kossut și chear [!] lat.
Cossutianus, menționat de Tacit). Fără coarne:
capră cĭută. – În vest
șut.