ciovei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOVÉI, cioveie, s. n. (
Reg.) Obiect casnic (vechi și fără valoare). –
Et. nec.ciovei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciovéi (-íe), s. n. – Hîrb; se spune în general despre obiecte casnice vechi și fără valoare, și mai cu seamă despre vasele de lemn. Origine incertă. Ar putea fi
sl. čvanĭ „găleată de lemn,” de unde și
ciuvai (
var. Trans.,
cioban, Banat,
ciuvan),
s. n. (albie; găleată) și
ciuvaie, s. f. (bute; oală);
cf. ciobacă. După Mîndrescu și DAR, din
germ. Schaff „vas de lemn”; Scriban se referă la
sb. čivija „lemn”. Pentru
ciubeică, cf. ciubuc.ciovei (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CIOVÉI, cioveie, s. n. Obiect casnic, în special vas (de lemn); unealtă veche. [
Var.:
ciuvéi s. n.] – Sas
șof (=
germ. Schaff) +
suf. -ei.ciovei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciovéi (
reg.)
s. n.,
pl. ciovéieciovei (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOVÉI, cioveie, s. n. (
Reg.) Obiect casnic (vechi și fară valoare). —
Et. nec.cĭoveĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭovéĭ și
cĭuvéĭ n., pl.
eĭe (sîrb.
čivija, bucățică de lemn. Cp. și cu it.
civaie, legume).
Nord. Pl. Cĭorcĭoboate, hondrobeĭe, obĭecte casnice (cutiĭ, putinĭ, clondire ș. a.):
în acest paravan încap multe cĭoveĭe ale caseĭ, ca într´o camară (Sadov. VR. 1911, 3, 384);
ghemuit între bulendre și „ceoveĭe” într´un cort (N. N. Beldiceanu, CL. 1910, 12, 1145). – Și
cĭuhăĭe, în Nț. și
cĭuheĭe (rev. I. Crg. 5, 183), în Btș.
șuveĭe. În Meh.
șuveĭ, o bucată de lemn de aruncat într´un pom ca să cadă poamele.