ciorsăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciorsăí (ciorsăiésc, ciorsăít), vb. –
1. A răzui, a curăța cu rașpelul. –
2. A tăia, a ciopîrți cu instrumente proaste. –
Var. giorsăi. Sl. čirta, čersti „a tăia”,
cf. rut. čersati „a rade” (Cihac, II, 56; DAR). –
Der. ciors, interj. (zgomot făcut de secure tăind lemne);
cioarsă, s. f. (instrument tăios uzat și nefolositor),
var. gioarsă; ciorsăit, s. n. (tăiere făcută cu greu, cu instrumente nefolositoare),
var. ciorsăială, ciorsăitură, s. f.;
ciort, s. n. (la cai, rădăcina cozii; bot; cioc);
certi, vb. (a curăța de coajă; a cizela);
certat, adj. (despre boi, cu un corn rupt). Aceste ultime forme au provocat probabil o confuzie între
certi și
certa „a dojeni”; în felul aceste ne explicăm existența lui
ciorti „a certa”, pe care DAR o pune în legătură cu
rut. čort „diavol” (›
ciort, s. m., diavol; țigan).
Ciortan, s. n. (os cu carne) este o confuzie între
ciort „obiect tăiat” și
hartan. Cf. cirtă.ciorsăi (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciorsăí, vb. intranz. – A tăia cu o unealtă care are tăișul uzat. – Cf. cioarsă „coasă tocită” (< ucr. čersat).
ciorsăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciorsăí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3
ciórsăie; imperf. 3
sg. ciorsăiá; conj. prez. 3
să ciórsăiecĭorsăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭórsăĭ și
-ĭésc v. tr. (rut.
čersáti, pron.
čors-, a scărpina. Bern. 1, 172, la
čersti).
Est. Taĭ mereŭ cĭoplind cu cuțitu:
ce tot cĭorsăĭești acolo? – Și
gĭors-.ciorsăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciorsăì v. Mold.
1. a se necăji să taie cu cioarsa;
2. a se scărpina pe trup (vorbind de om sau de animale):
3. fig. a se deprinde:
s’a mai ciorsăit. [Rut, ČERSATĬ, a scărpina].