ciorovăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOROVĂÍ, ciorovăiesc, vb. IV.
Refl. recipr. (
Fam.) A se certa cu cineva pentru nimicuri și fără a-și spune cuvinte grele; a se ciondăni. –
Et. nec.ciorovăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciorovăí (-ăésc, ciorovăít), vb. – A se certa, a se lua la bătaie. Creație expresivă,
cf. sporovăi, ciorobor. Scriban,
Arhiva, 1922, 475, îl pune în legătură cu
sb. čavarjati „a umbla brambura”, care nu se potrivește nici fonetic, nici semantic. –
Der. ciorovăială, s. f. (ceartă, dispută).
ciorovăi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ciorovăi, ciorovăiesc v. r. v.
ciondăniciorovăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!ciorovăí (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
pl. se ciorovăiésc, imperf. 3
sg. se ciorovăiá; conj. prez. 3
să se ciorovăiáscăciorovăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOROVĂÍ, ciorovăiesc, vb. IV.
Refl. recipr. (
Fam.) A se certa cu cineva pentru nimicuri și fără a-și spune cuvinte grele; a se ciondăni. —
Et. nec.ciorovăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciorovăì v. a se certa, a face gâlceava pentru lucruri de nimica:
cum se ciorovăiau acestea ISP. [Probabil onomatopee (cf.
ciorobor)].