cioară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOÁRĂ, ciori, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic
(Corvus). ◊
Cioară pucioasă = dumbrăveancă
(Coracias garrulus). ◊
Expr. Cât (sau
ca)
cioara în par= foarte puțin, sporadic. (
Fam.)
Cum (sau
ce)
ciorile? = (exprimă nemulțumire) cum (sau ce) naiba? cum (sau ce) dracul?
2. Epitet dat unui om brunet, oacheș. –
Cf. alb. sorrë.cioară (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cioáră (cióri), s. f. –
1. Specii de pasăre din familia corbului (Corvus cornix, Corvus corone, Corvus frugilegus). –
2. Pasăre, cioară-de-cîmp (Corvus monedula). –
3. Poreclă dată de obicei țiganilor. –
Mr. țoară, megl. cioară. Origine necunoscută. Este considerat cuvînt expresiv, care imită croncănitul ciorii (
cf. DAR). Coincide cu
alb. sorë (Meyer,
Alb. St., IV, 72; Philippide, II, 705),
friul. čore, sore „cioară” (REW 2449: Densusianu,
Hlr., 231),
sicil.,
calabr. čaulo, napol. čaolę, tarent. čola, piem. čova, sav. šave, cf. calabr. čola, „găină slabă și mică” (Rohlfs 210).
Cf. Pascu, I, 64; Rosetti, II, 114. Este curioasă și coincidența cu
per. čurē (Popescu-Ciocănel 22),
cuman. čura (Kuun 129), ambele cu sensul de „șoim”; este însă puțin probabilă o relație directă. Este cuvînt dac, după Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, p. 176; anterior
indoeurop., după Lahovary 323. Sensul 3 este rezultatul unei contaminări cu
țig. čor „sărman, nenorocit; țigan” (Graur 138; Juilland 162).
Der. ciorărie, s. f. (mulțime de ciori);
cioresc, adj. (de cioară, se spune mai ales despre anumite varietăți de plante);
cioroi, s..
m. (cioară, bărbătuș; corb; poreclă dată țiganilor);
cioarcă (
var. ciorcușe),
s. f. (coțofană, Pica caudata), rezultat al unei contaminări cu
țarcă; cioro(i)pină, s. f. (poreclă dată țiganilor),
comp. de la
cioară sau
cioroi cu
arăpină; ciorăi (
var. corăi),
vb. (despre ciori, a croncăni);
ciorăitură, s. f. (croncănit).
cioară (Dicționar de argou al limbii române, 2007)cioară, ciori s. f. (peior.) țigan, țigancă.
cioară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cioáră s. f.,
g.-d. art. ciórii; pl. cioricioară (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cioară f.
1. pasăre neagră mai mică decât corbul și cu ciocul mai scurt (C
orvus cornix);
2. fam. țigan:
cioară, adu călimări și hârtie ! FIL.;
3. ca blestem:
fire-ai al cioarelor! [Onomatopee ca și friulanul ČORE].
cioară (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOÁRĂ, ciori, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic
(Corvus). ◊
Cioară pucioasă = dumbrăveancă
(Coracias garrulus). ◊
Expr. Cât (sau
ca)
cioara în par = foarte puțin, sporadic. (
Fam.)
Cum (sau
ce)
ciorile? = (exprimă nemulțumire) cum (sau ce) naiba? cum (sau ce) dracul?
2. Epitet dat unui om brunet, oacheș. —
Cf. alb. sorrë.cĭoară (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭoáră f., pl.
cĭorĭ și (nord)
cĭoare (alb.
čaulă, cĭoară; tarentin
čola, mrom.
țoară. Cp. și cu alb.
sórră, cĭoară; friulan
čore, înrudit cu vgr.
kórax și lat.
corvus, corb. Cp. cu
țarcă și
știrică). O pasăre neagră care bate´n albastru, rudă cu corbu, dar maĭ mică (
cornix). Epitet batjocuritor [!] Țiganilor și Țigancelor.
Cĭoară pucĭoasă (Munt.), dumbrăveancă.
Fire-aĭ al cĭorilor, mînca-te-ar cĭorile! (corbiĭ), lua-te-ar dracu!
Ce cĭorile! ce dracu!
A da vrabia din mînă pe cĭoara din par, a da un cîștig mic, dar sigur, pe unu mare, dar nesigur.