cilibiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CILIBÍU, -ÍE, cilibii, adj. (
Înv.) Fin, grațios, frumos; politicos, galant. – Din
tc. çelebi.cilibiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cilibíu (cilibíe), adj. –
1. Nobil, aristocratic. –
2. Elegant, dichisit. –
Var. (
înv.)
celebiu. Mr. cilibi. Tc. çelebi (Roesler 607; Șeineanu, II, 100; Lokotsch 407; Ronzevalle 76);
cf. ngr. τζελεπής,
bg. čelebija, it. celebi (Battisti, II, 842). –
Der. cilibilîc, s. n. (politețe, urbanitate). Astăzi ambele cuvinte se folosesc numai cu sens ironic.
cilibiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cilibíŭ, -íe adj. (maĭ vechĭ
celebiŭ, d. turc.
čelebi, domn, stăpîn, nobil; ngr.
tselebis. Acest cuv. e luat de la Tătarĭ, la care înseamnă „teolog, savant” și era adresat fiilor sultanuluĭ, ĭar azĭ numaĭ creștinilor, ca și
domnule saŭ
chir. Se zicea și´n România
cilibi Ion, domnu Ion).
Fam. Nobil, elegant, distins, civilizat, amabil.
V. hagiŭ, jupîn, arhon.cilibiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cilibíu (
înv.)
adj. m.,
f. cilibíe; pl. m. și
f. cilibíicilibiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cilibiu a. V.
celebiu.cilibiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CILIBÍU, -ÍE, cilibii, adj. (
Înv.) Fin, grațios, frumos; politicos, galant. — Din
tc. çelebi.