chimion (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHIMIÓN s. m. 1. Plantă erbacee umbeliferă cu frunze penate și cu flori mici, albe-liliachii, ale cărei semințe aromatice se întrebuințează în medicină, în bucătărie și la fabricarea lichiorurilor; chimen (
Carum carvi).
2. Compus:
chimion-de apă (sau
-de-baltă) = mărăraș. [
Pr.:
mi-on] – Din
tc. kimyon.chimion (Dicționar gastronomic explicativ, 2003)CHIMION s.m.
1. Plantă umbeliferă bi- sau plurianuală, spontană sau cultivată, ale cărei semințe aromatice se întrebuințează în medicină, iar în bucătăria europeană drept condiment; pop.
chimen, chimion-de-câmp, chimion sălbatic (
Carum carvi).
2. Plantă umbeliferă anuală ale cărei semințe aromatice curbate (albe, maronii sau negre), mai mari și mai amare decât ale chimionului autohton, sunt folosite drept condiment în bucătăria orientală (mai ales
chimion alb) și în cea occidentală, în special în amestecuri de condimente, pentru fabricarea lichiorului, precum și în farmacie; (comercial)
chimion amar (
Cuminum cyminum).
chimion (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHIMIÓN s. n. 1. Mică plantă erbacee cu flori mici albe-liliachii, ale cărei fructe aromatice se întrebuințează în medicină, în bucătărie și la fabricarea lichiorurilor
(Cuminum Cyminum). 2. Compus:
chimion-de-câmp (sau
sălbatic) = chimen. –
Tc. kimyon.chimion (Dicționaru limbii românești, 1939)chimión, V.
chimen.chimion (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)chimión, s.n. – (bot.) Plantă erbacee, cu frunze perene, flori mici, albe și semințe ce conțin ulei eteric, folosit în bucătărie drept condiment, la aromatizarea băuturilor alcoolice, în farmacie etc.; chimen, piperuș, secărică (Carum carvi). – Din ngr. kimion, cf. bg. kimen.
chimion (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chimión (-mi-on) s. m
chimion (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chimion n. V.
chimen.chimion (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHIMIÓN s. m. 1. Plantă erbacee umbeliferă cu frunze penate și cu flori mici, albe-liliachii, ale cărei semințe aromatice se folosesc în medicină, în bucătărie și la fabricarea lichiorurilor; chimen
(Carum carvi). 2. Compus:
chimion-de-apă (sau
-de-baltă) = mărăraș. [
Pr.: -
mi-on] — Din
tc. kimyon.