cercui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV.
1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc.; a freta. ♦
Fig. (De obicei în concurență cu
încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura.
2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini.
3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. –
Cerc +
suf. -ui.cercui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV.
1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc. ♦
Fig. A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura.
Îl cercuiră cu mângâieri și dezmierdări (DELAVRANCEA).
2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini.
3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Din
cerc.cercui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cercuí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. cercuiésc, imperf. 3
sg. cercuiá; conj. prez. 3
să cercuiáscăcercui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV.
1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc.; a freta. ♦
Fig. (De obicei în concurență cu
încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura.
2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini.
3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. —
Cerc +
suf. -ui.cercuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cercuì v.
1. a pune cercuri la o butie;
2. a lega cu cercuri:
a cercui vița;
3. a înconjura, a cantona.