cer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CER1, ceri, s. m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarța negricioasă, cu frunze pieloase, bogate și cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (
Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. –
Lat. cerrus.cer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊
Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară.
Până-i cerul = niciodată.
Ca cerul de pământ sau
ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc.
A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut).
A se ruga (de cineva)
cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință.
A pica (sau
a cădea) din cer =
a) a sosi pe neașteptate;
b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur.
Nu pică din cer = nu vine de-a gata.
Parcă a picat (sau
a căzut) cerul pe mine (sau
pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute).
Nu s-o face gaură (sau
bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău.
A făgădui (sau
a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus:
cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal.
2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊
Păsările cerului = păsările zburătoare.
3. Rai
1, eden, paradis. ◊
Expr. A fi (sau
a se crede) în al șaptelea (sau
în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. –
Lat. caelum.cer (Dicționar de neologisme, 1986)CER1- Element de compunere savantă cu semnificația „corn”, „cornee”. [Var.
cerat-, cherat-, cherato- (scris și
kerato-). / < gr.
keras – corn].
cer (Dicționar de neologisme, 1986)CER2- v.
cero-.
cer (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cer (céruri), s. n. –
1. Spațiu cosmic, în care se află aștrii. –
2. Palatul gurii. –
3. Baldachin la pat. –
Mr.,
megl. țer, istr. cer. Lat. coelum (Pușcariu 335; Candrea-Dens., 305; REW 1466; DAR);
cf. alb. kjelj, it.,
sp. cielo, prov.,
cat.,
cel, fr. ciel, port. ceo. –
Der. ceresc, adj. (celest, divin). Din
rom. provine
țig. čero (Miklosich,
Zig., 189),
čeroros (
cf. Wlislocki 79), ultima formă pe baza
pl. ceruri.cer (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cer (céri), s. m. – Varietate de stejar (Quercus cerri). –
Mr. țer, istr. cer. Lat. cerrus (Meyer 220; Pușcariu 336; REW 1848; DAR);
cf. alb. kjar (Philippide, II, 636),
it. cerro (
it. din sud
cerza, cf. și toponimul toscan
Cerreto). Există și în
bg.,
sb.,
cer, slov.
čer(a), cuvînt pe care Miklosich,
Etym. Wb., 28 și Berneker 123 îl consideră derivat direct din
lat. (Cihac, II, 432 crede că
rom. provine din
sl.). Este posibil ca din
rom. să derive
mag. cser (Candrea,
Elemente, 406). –
Der. ceret, s. n. (stejăriș);
ceroaică, s. f. (stejar de piatră, Quercus ilex).
cer (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CER1 (lat.
cerrus)
s. m. Arbore din familia fagaceelor, indigen (Cîmpia Română, Pod. Getic, SV Dobrogei, Dealurile Banatului și ale Transilvaniei), înalt pînă la 30 m, cu scoarța negricioasă, frunze pieloase, numeroase flori unisexuate și fructul ghindă mare, brun-închisă, așezată într-o cupă cu solzi ghimpoși (
Quercus cerris).
cer (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CER1, ceri, s. m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, foarte căutat ca lemn de foc
(Quercus cerris). –
Lat. cerrus.cer (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică. ◊
Expr. Sub cerul liber = în aer liber; afară. (Rar)
Până-i cerul = niciodată.
A fi departe (unul de altul)
ca cerul de pământ = a nu se potrivi de loc, a fi în contrast (unul cu altul).
A pica (sau
a cădea)
din cer =
a) a sosi pe neașteptate;
b) a nu putea înțelege, a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur.
Nu pică din cer = nu vine de-a gata.
Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă uluirea cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută.
Nu se va face gaură (sau
bortă)
în cer = nu are să fie cine știe ce pagubă, nu are să se întâmple nici un rău.
A făgădui cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile.
Cu o falcă în cer și cu una (sau
cu alta)
în (sau
pe)
pământ = furios.
În înaltul (sau
slava)
cerului = la mare înălțime. ◊ Compus:
cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă.
2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊
Păsările cerului = păsările zburătoare.
3. (În diverse mitologii) Rai. ◊
Expr. A ridica (pe cineva)
până la cer (sau
în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult.
A fi (sau
a se crede)
în al șaptelea (sau
în al nouălea)
cer = a nu mai putea de bucurie.
A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). (Rar)
A se ruga (de cineva)
cu cerul și cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. ♦ Putere divină, providență. ◊
Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare. –
Lat. caelum.cer (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cer m. (lat.
cĕrrus; it.
cerro, de unde și vsl.
cerĭ, sîrb. bg.
cer, ung.
cser). Un fel de stejar (
quercus cerris).