cep (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEP, cepuri, s. n. 1. Dop de lemn, de formă tronconică, cu care se astupă gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaură de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (
1) sau cu o canea. ◊
Expr. A da cep (
unei buți, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), făcându-i o gaură.
2. Porțiune din tulpina unui portaltoi, care se lasă deasupra altoiului până la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care crește ramura.
3. Fusul arborelui de lemn al unei mori țărănești de apă.
4. Proeminență prismatică sau cilindrică fasonată la capătul unei piese de lemn, cu care aceasta urmează a fi îmbucată în altă piesă. ♦ Capătul filetat în exterior al unei țevi, care servește la îmbinare prin înșurubare. –
Lat. cippus.cep (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cep (cépuri), s. n. –
1. Butuc de viță de vie. –
2. Creangă de brad sau nod lăsat de aceasta cînd este smulsă de pe trunchi. –
3. Nod. –
4. Dop, canea. –
5. Știft, pivot, bulon. –
6. Scobitură a unei bîrne care se îmbină cu capătul alteia. –
Mr. cep, megl. čomp, istr. țep. Probabil rezultat din întîlnirea
lat. cippus cu
bg. čep, cf. Miklosich,
Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Pușcariu 333; Candrea-Dens., 303; REW 1935; Conev 63; DAR. Corespondența sensurilor cu cuvintele romanice (
it. ceppo „cep”;
abruz. tšeppe „canea”;
fr. cep; prov.,
cat. cep; sp.,
port. cepo) indică faptul că
rom. continuă aceeași tradiție. Pe de altă parte cuvintele
sl. corespunzătoare (
bg.,
slov.,
ceh. čep, sb. čepa, pol. czop, rut. čip, rus. čop) nu sînt cu adevărat
sl. și, după Berneker 143, provin din
it. cippo (
pol. poate din
germ.), astfel încît trebuie să fie termeni relativ moderni. Totuși, este probabil să se fi produs o contaminare între cuvîntul
lat. și cel
sl. (
cf. Pușcariu,
Lr., 281).
Der. cepău, s. n. (canea);
cepos, adj. (noduros),
cf. sl. čepuratŭ „noduros”;
cepar, s. n. (burghiu, sfredel);
cepurar, s. n. (burghiu);
cepui, vb. (a tăia crengile unui arbore; a face cepuri; a pune cep la un butoi);
cepuitor, s. n. (rindea de făcut canele);
cepărit, s. n. (
înv., impozit plătit pe cîrciumi).
cep (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEP, cepuri, s. n. 1. Dop lung de lemn cu care se astupă gaura unui butoi. ♦ Canea. ♦ (Rar) Gaură a butoiului în care se pune cepul
(1) sau caneaua. ◊
Expr. A da cep unei buți = a începe o bute plină de vin (sau de alt lichid).
2. Porțiune din tulpina unui portaltoi, care se lasă deasupra altoiului până la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molift din care crește ramura.
3. Fusul arborelui de lemn al unei mori țărănești de apă.
4. Proeminență (cilindrică) la periferia unei piese, tăiată astfel încât să se potrivească într-o scobitură din altă piesă. ♦ Capătul filetat în exterior al unei țevi, care servește la îmbinare prin înșurubare. –
Lat. cippus.cep (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cep m. (var. din
țep. Cp. cu
cĭuf și
țop 1).
Vest. Cuĭ de lemn înfipt între doŭă scîndurĭ ca să le unească și să formeze un fund sau ca să țină vertical un lemn într´altu saŭ ca să prindă buză la buză un lemn într´altu.
cep (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cep n., pl.
urĭ (lat.
cĭppus, palisadă; it.
ceppă, pv. vfr.
cep, sp.
cepo, ceĭa ce rămîne în pămînt dintr´un copac tăĭat, Abruzzo
ceppe, cep. D. it. saŭ rom. ar putea veni și vsl.
čepŭ, sîrb. bg.
čep, rut.
čip, ung.
csepp). Bucată de lemn pusă orizontal ca să astupe gaura unuĭ butoĭ (la buteliĭ se zice
dop și e pusă vertical). Cĭot în trunchĭu braduluĭ.
A da cep unuĭ butoĭ, a-ĭ face o gaură și a-ĭ pune cep.
cep (Dicționaru limbii românești, 1939)3) cep, cepút, a
cépe, V.
încep.cep (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cep, -uri, s.n –
1. Bucăți de lemn (patru) așezate de-a curmezișul între grindei și obezi, de o parte și de alta a roții de moară (Felecan 1983).
2. Partea superioară a stâlpilor (de la porțile tradiționale) cu ajutorul cărora se fixează, prin cuie de lemn, stâlpii de fruntar (Nistor 1977: 22).
3. Dop; astupuș, stupuș (ALR 1971: 312). – Lat. cippus.
cep (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cep s. n.,
pl. cépuricep (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cep n.
1. partea din trunchiul unui arbore tăiat (ex. de brad) ce rămâne în pământ, mai ales cep de viță;
2. bucată de lemn spre a astupa o butie găurită;
3. gaură în care se bagă cepul: a
da cep unei buți; 4. Puișor de lemn ce împreună obezile roții;
5. fierul ce se pune în capul fusului morii. [Lat. CIPPUS, trunchiu].
cep (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CEP, cepuri, s. n. 1. Dop de lemn, de formă tronconică, cu care se astupă gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaură de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ◊
Expr. A da cep (
unei buți, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), făcându-i o gaură.
2. Porțiune din tulpina unui portaltoi, care se lasă deasupra altoiului până la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care crește ramura.
3. Fusul arborelui de lemn al unei mori țărănești de apă.
4. Proeminență prismatică sau cilindrică fasonată la capătul unei piese de lemn, cu care aceasta urmează a fi îmbucată în altă piesă. ♦ Capătul filetat în exterior al unei țevi, care servește la îmbinare prin înșurubare. —
Lat. cippus.