cenobiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CENÓBIU, cenobii, s. n. (
Biol.) Colonie imobilă de organisme unicelulare. – Din
it. cenobio.cenobiu (Dicționar de neologisme, 1986)CENÓBIU s.n. 1. (
Liv.) Mănăstire în care călugării au viața organizată în comun; cinovie.
2. (
Biol.) Colonie imobilă de organisme unicelulare, înglobată într-o masă mucilaginoasă comună. [Pron.
-biu. / < it.
cenobio, cf. gr.
koinos – comun,
bios – viață].
cenobiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)CENÓBIU s. n. 1. mănăstire în care călugării au viața organizată în comun. 2. (biol.) colonie imobilă de organisme unicelulare, înglobată într-o masă mucilaginoasă comună. 3. grup de celule în colonii, la cloroficee. (< it.
cenobio, lat.
cenobium)
cenobiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CENÓBIU, cenobii, s. n. (
Biol.) Colonie imobilă de organisme unicelulare. — Din
it. cenobio.cenobiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*cenóbiŭ n. (vgr.
koinóbion, d.
koinós, comun, și
bíos, vĭață. V.
chinonic). Comunitate de călugărĭ, mînăstire, schit, obștejitie. – Și
chinovíe (după mgr.
kinóvion, vsl.
kinoviĭa).