celui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CELUÍ, celuiesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. (
Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦
Tranz. A ademeni, a momi. – Din
magh. csalni.celui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)celuí (-uésc, celuít), vb. – (
Trans. și
Mold.) A înșela, a momi. –
Var. încelui. Mag. csalni (Cihac, II, 488; Berneker 135);
cf. sb. čalovati, rut. čaljovaty. –
Der. (în)celuitor, adj. (înșelător);
(în)celuială, s. f. (înșelăciune, fraudă);
celuitură, s. f. (înșelăciune);
cel(u)șag, celșug, s. n. (înșelăciune). Aceleiași rădăcini îi aparțin
ciolă, s. f. (
Trans. de Nord, înșelăciune, capcană), din
mag. csal; ciolar, adj. (șarlatan, trișor);
cealău, s. m. (
Trans., șarlatan, trișor), din
mag. csaló.celui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CELUÍ, celuiesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. (
Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦
Tranz. A ademeni, a momi. –
Magh. csalni.celui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)celuí, celuiesc, vb. – A înșela, a momi. – Din magh. csalni.
celui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)celuí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. celuiésc, imperf. 3
sg. celuiá; conj. prez. 3
să celuiáscăcelui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CELUÍ, celuiesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. (
Reg.) A (se) înșela, a (se) amăgi. ♦
Tranz. A ademeni, a momi. — Din
magh. csalni.