cela - explicat in DEX

cela (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CÉLA, CÉEA, ceia, celea, pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] – Din acela, aceea (cu afereza lui a).

cela (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
CELA [séla], Camilo José (pseud. lui Camilo José Cela Trulock) (1916-2002), scriitor spaniol. Romane realiste înfățișînd caractere violente („Familia lui Pascual Diarte”, „Stupul”) sau în tradiție picarescă („Noul Lazarillo”). Se inspiră din noul roman francez („San Camillo 36”), apoi se consacră căutărilor formale („Dicționar secret”). Premiul Nobel (1989).

cela (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CÉLA¹, CÉEA adj. dem. v. cel².

cela (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CÉLA², CÉEA, ceia, celea, pron. dem. (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; și în forma de m. sg. cel și de f. pl. cele) 1. Acela. Tu ai dreptate; cela aiurează (ISPIRESCU). ◊ Expr. Ceea (sau cele) ce = lucrul (sau lucrurile) care. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = altceva; alte lucruri. Ba ceea... ba ceea... = ba una... ba alta... 2. (În forma cel, cea, dă valoare substantivală cuvântului pe care-l determină) În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat (NEGRUZZI). ◊ Expr. Cel de sus = dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora – Var.: cel, cea (gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celor) pron. dem.]

cela (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
céla (pop.) pr. m., adj. pr. postpus m. (omul cela), g.-d. céluia, pl. céia; f. céea, g.-d. céleia, pl. célea; g.-d. pl. m. și f. célora

cela (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CÉLA, CÉEA, ceia, celea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = altceva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. pron. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] — Din acela, aceea (cu afereza lui a).