cel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus),
art.,
adj.,
pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (
Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor).
Ia în brațe cea căldare. ◊
Expr. Cea (sau
ceea)
lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm.
II. Art.,
adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat)
Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal)
Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ)
Cel mai bun. ♦ (În
loc. adv.)
Cel mult = a) maximum;
b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem.
Cel puțin = a) minimum;
b) măcar, barem.
4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă)
Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor).
Cel de dincolo. ◊ (
Loc. subst.)
Cel de sus = Dumnezeu. (
Pop.)
Cel de pe comoară (sau
cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus).
2. Cel ce = care. [
Gen.-
dat. sg. Celui, celei, gen.-
dat. pl. celor] – Din
acel, acea (cu afereza lui
a prin fonetică sintactică).
cel (Dicționar de neologisme, 1986)-CEL v.
celo2.
cel (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cel art. adj.,
pron. dem. –
1. Acela (indică persoane și obiecte depărtate). –
2. Acela (indică, dintre două obiecte, pe cel mai îndepărtat). –
3. Servește pentru a pune în evidență, în cazul obiectelor cunoscute:
doar ți-i mai scutura din cele bătrînețe (Alecsandri);
ce-ați mai auzit prin cele lume? (Pop Reteganul). –
4. Înainte de un adj.calificativ, evită repetiția antecedentului;
care din toate acele vorbe este cea adevărată (Creangă). –
5. Acela (în corelație cu
ce). –
6. (
Art. def.) Stabilește o corelație între
s. și atributul său (la început, pentru a distinge
s. astfel determinat de alte obiecte identice sau asemănătoare):
părintele vostru cela din ceriu (Vaarlam);
toți boierii cei mari și cei mici (Ispirescu), (astăzi această nuanță s-a pierdut). –
7. (
Art. def.) Stabilește o corelație între un
s. și un
num. ordinal:
un punct se mișcă, cel întîi și singur (Eminescu). –
8. (
Art. def.) Formează superlativul relativ, prin adăugarea sa la comparativ. –
9. Împreună cu
adj., formează construcții cu valoare de
s.:
cel de jos cu cel călare anevoie se învoiesc (I. Golescu). –
Cele sfinte. –
Cel de sus. –
Cel pierit (sifilis). Formă atonă redusă de la
acel. Decl. ca
acel. – Compară
celalalt, adj. și
pron. dem. (al doilea;
pl. ceilalți), formă care prezintă numeroase
var., datorită posibilității de a se uni cele două forme,
cel și
cela, cu alte două forme,
alt și
alalt, aceasta din urmă cu
var. ălalt, alant și
ălant. Forme de bază:
celalalt (
f. cealaltă),
gen. celuilalt (
f. celeilalte),
pl. ceilalți (
f. celelalte);
gen. celorlalți (
f. celorlalte). Le corespund
mr. alantu, anantu, megl. lalt, (la)lant. Pușcariu 54 se gîndește la o
der. directă din
lat. *illum illum alter; este însă probabil ca această compunere să fie
rom.cel (Marele dicționar de neologisme, 2000)-CÉL elem. „tumoare”, „hernie”. (< fr.
-cèle, cf.
gr. kele, umflătură)
cel (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEL1, CEA pron. dem. v. cela2.cel (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEL2, CEA, cei, cele, adj. dem.,
art. adj. I. Adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor).
1. (Când urmează după substantiv are forma
cela, ceea) Acela, aceea.
Vorba ceea: La plăcinte înainte Și la război înapoi (CREANGĂ). ♦ (Cu valoare emfatică, înaintea substantivului)
Ia deci în brațe cea ploscă burduhoasă (NEGRUZZI).
2. (
Reg., înaintea substantivului, de obicei în forma
cela, ceea) Celălalt.
Și sălta din val în val Pân' sosea la cela mal (ALECSANDRI). ◊
Expr. Cea (sau
ceea)
lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm.
II. Art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv articulat)
Fruntea ta cea albineață Umple-mi sânul de dulceață (JARNIK-BÎRSEANU). ◊ (În formarea numelor unor domnitori)
Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal)
Cel de-al treilea copac. 3. (La
pl., determină numerale cardinale)
Să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete (ISPIRESCU).
4. (Urmat de „mai”, formează superlativul relativ)
Cel mai bun. ♦ (În
expr.)
Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în cazul extrem.
Cel puțin = măcar, barem.
Cel din (sau
de pe)
urmă = ultimul.
În cele din (sau
de pe)
urmă = în sfârșit. [
Gen.-
dat. sg. celui, celei, gen.-
dat. pl. celor –
Var. (I) céla, céea (gen.-dat.
sg. celuia, celeia, gen.-dat.
pl. celora)
adj. dem.] – Din
acel, acea (cu afereza lui
a prin fonetică sintactică).
cel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cel1 (
pop.)
adj. pr. antepus
m. (
cel om),
g.-d. art. célui, pl. cei; f. cea, g.-d. art. célei, pl. céle; g.-d.,
pl. m. și
f. célorcel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cel2 art. m. (
omul cel bun),
g.-d. art. célui (
omului celui bun, dar:
lui Ioan Vodă cel Cumplit),
pl. cei (toți cei trei copii);
f. cea, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. pl. m. și
f. célorcel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cel3 pr. m. (
cel de colo),
g.-d. art. célui, pl. cei; f. cea, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. pl. m. și
f. célorcel (Dicționaru limbii românești, 1939)cel, cea pron. și art., pl.
ceĭ, cele; céla, ceĭa, pl.
ceĭa, celea (d.
acel).
Est. Arată persoana saŭ lucru depărtat, în opoz. cu
acesta: omu cel(
cela sau
acela)
care trece, cel (saŭ
acel)
om care trece, omu cela (
omu acela e numaĭ în limba scrisă),
omu cel bun (saŭ
omu bun),
cel înțelept (saŭ
înțeleptu),
Ștefan cel Mare (saŭ
Ștefan Marele, ca
Mihaĭ Viteazu îld.
Mihaĭ cel Viteaz). În unire cu
ce, se zice
ceĭa ce (fals scris
cea ce):
porcu adună cocenĭ, ceĭa ce arată că vine ĭarna. V.
ăl.