ceafă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEÁFĂ, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gâtului sau,
p. ext., a capului. ◊
Expr. Când mi-oi (sau
ți-oi etc.)
vedea ceafa = niciodată.
A face ceafă = a se îngrășa.
Gros în (ori
la)
ceafă sau
cu ceafa groasă = gras;
fig. bogat; influent. ♦ Regiunea cervicală.
2. Specialitate de carne de porc din regiunea cefei (
1), afumată sau sărată. –
Cf. alb. čafë.ceafă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ceáfă (céfe), s. f. –
1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. –
2. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. –
3. Parte a căpețelei. –
Mr. chiafă. Origine incertă. Este evidentă identitatea cu
tc. kafa „ceafă”, din
arab. qafā (
cf. Moldovan 424), de unde provine și
cafă, s. f. (în blănărie, partea a
blănii ce corespunde cefii),
cf. Șeineanu, III, 24.
Der. din
mr. este sigură; însă
rom. presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turcești. În general, se consideră că este vorba de
alb. kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formație locală, din
gr., cu sensul de „căpățînă, cap mare sau gros”, termen aplicat tradițional grecilor. Poate fi vorba de o pronunțare locală: Scriban semnalează pronunțarea
čaf în
alb. din Scutari.
ceafă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEÁFĂ, cefe, s. f. Partea de dinapoi a gâtului sau,
p. ext., a capului. ◊
Expr. Când mi-oi vedea ceafa = niciodată.
A face ceafă = a se îngrășa.
Gros în ceafă = gras;
fig. bogat; influent. –
Comp. alb. čafë.ceafă (Dicționaru limbii românești, 1939)ceáfă f., pl.
cefĭ și
cefe (alb.
kiafă, la Scútari
čaf, gît. Înrudirea cu turc.
kafa [de unde și ngr.
kafás, ceafă], nu e stabilită). Partea posterioară a gîtuluĭ:
jugu stă pe ceafa bouluĭ, un bețiv cu pălăria pe ceafă. – În est (Ĭașĭ) și
hutúpă.ceafă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ceáfă s. f.,
g.-d. art. céfei; pl. céfeceafă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ceafă f. partea dindărăt a capului [Albanez (gheg) ČAF].
ceafă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CEÁFĂ, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gâtului sau,
p. ext., a capului. ◊
Expr. Când mi-oi (sau
ți-oi etc.)
vedea ceafa = niciodată.
A face ceafă = a se îngrășa.
Gros în (ori
la)
ceafă sau
cu ceafa groasă = gras;
fig. bogat; influent. ♦ Regiunea cervicală.
2. Specialitate de carne de porc din regiunea cefei (1), afumată sau sărată. —
Cf. alb. čafë.