carmelit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CARMELÍT, -Ă, carmeliți, -te, s. m. și
f. Călugăr(iță) catolic(ă) care aparține unui ordin înființat în Spania în
sec. XIII. – Din
fr. carmélite.carmelit (Dicționar de neologisme, 1986)CARMELÍT, -Ă s.m. și f. Membru al unui ordin călugăresc catolic, constituit în Palestina în sec. XII. [Cf. fr.
carmélite, it.
carmelita < Carmel – munte în Palestina].
carmelit (Marele dicționar de neologisme, 2000)CARMELÍT, -Ă I.
s. m. f. membru al unui ordin călugăresc catolic, celebru prin austeritatea sa. II. adj. inv., s. n. (de) culoare de un brun pal. (< fr.
carmélite)
carmelit (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CARMELIT, -Ă (‹
fr.)
s. m. și
f. 1. Călugăr(iță) catolic(ă) făcînd parte din ordinul religios apărut spre 1180 într-o comunitate de eremiți adunați pe muntele Carmel, în Palestina. S-au stabilit în Europa, în 1235, adoptînd regulile de organizare ale dominicanilor (1431). În 1562,
Sf. Ioan al Crucii și Tereza de Avila au reformat ordinul. ♦
carmeliți desculți =
c. care au urmat Reforma.
carmelit (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CARMELÍT, -Ă, carmeliți, -te, s. m. și
f. Călugăr(iță) catolic(ă) făcând parte dintr-un ordin înființat în Spania, în
sec. al XIII-lea. –
Fr. carmélite.carmelit (Dicționaru limbii românești, 1939)*carmelít, -ă s. Călugăr, călugăriță din ordinu Munteluĭ Carmel, din Palestina. Acesta e un ordin de cavalerĭ instituit de Enric IV la 1608 și unit cu ordinu Sfîntuluĭ Lazar. Adj. De carmelit:
mînăstire carmelită. Coloare [!] carmelită, castaniŭ deschis.
carmelit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)carmelít s. m.,
pl. carmelíțicarmelit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CARMELÍT, -Ă, carmeliți, -te, s. m. și
f. Călugăr catolic care aparține unui ordin înființat în Spania în
sec. XIII. — Din
fr. carmélite.