cărbune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂRBÚNE, cărbuni, s. m. I. 1. Rocă combustibilă amorfă, de culoare gălbuie, brună până la neagră, friabilă, formată prin îmbogățirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice și folosită drept combustibil și ca materie primă în industria chimică și în metalurgie. ♦
Cărbune brun = cărbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant.
Cărbune activ = cărbune cu structură poroasă și cu mare capacitate de reținere prin adsorbție a gazelor, a vaporilor etc.
Cărbune animal = material obținut prin calcinarea oaselor animale și folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦
Cărbune alb = denumire dată cursurilor de apă cu căderi utilizabile pentru producerea de energie.
2. Material combustibil de culoare neagră, ușor și sfărâmicios, rezultat din arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ◊
Expr. A se
face cărbune = (despre alimente) a se arde.
A sta (
ca)
pe cărbuni (
aprinși) = a fi foarte nerăbdător.
3. Creion negru obținut dintr-un lemn de esență foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe etc.
II. 1. (
Med.) Antrax.
2. (
Zool.; în sintagma)
Cărbune enfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria
Clostridium chauvoei și care se manifestă prin apariția în mușchi a unor tumori infiltrate cu gaze.
3. (La plante) Tăciune.
4. (
Bot.;
reg.; la
pl.) Plantă erbacee cu frunze ovale la bază, lanceolate mai sus și flori negre-violacee (
Phyteuma spiciforma); spinuță (
1). –
Lat. carbo, -onis.