canaf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CANÁF, canafuri, s. n. Ciucure. [
Pl. și: (
m.)
canafi] – Din
magh. kanaf.canaf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)canáf (canafuri), s. n. – Ciucure.
Mag. kanaf, din
arab. aç-cenife (Cihac, II, 487),
cf. sp. cenefa.canaf (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CANÁF, canafuri, s. n. Ciucure. –
Magh. kanaf.canaf (Dicționaru limbii românești, 1939)canáf n., pl.
urĭ (ung.
kanaf, id., d. germ.
knauf, capitel de coloană, mîner de sabie. Cp. cu
canap și
frînghie). Cĭucure. – La N. Cost. (Let. 1,453)
cănaf, pl.
e. În nord, pop. și m. V.
ceapraz.canaf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)canáf (rar)
s. n./
s. m.,
pl. canáfuri/canáficanaf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)canaf n.
1. ciucure:
fes cu canafuri; 2. sfichiul coadei. [Ung. KANAF, fibră (din nemț.
Knauf).
canaf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CANÁF, canafuri, s. n. (Rar) Ciucure. [
Pl. și: (
m.)
canafi] — Din
magh. kanaf.