cămașă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊
Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit.
Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊
Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot.
A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac.
A lăsa (pe cineva)
în cămașă sau
a-i lua (cuiva)
și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac.
Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic.
A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine.
A nu avea (sau
a nu ști)
pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi.
Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva.
2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (
Pop.) Placentă (
1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric.
3. Compus:
cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (
Hydrodictyon reticulatum). [
Var.:
căméșă s. f.] –
Lat. camisia.