călare (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)căláre adj. –
1. Încălecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. –
2. Dominînd o situație. –
3. Cu piciorul în șa, neobosit, fără a avea stabilitate. –
4. (
S. m.) Soldat de cavalerie. –
Mr. (n)călar, megl. (an)călar, istr. călǫr. Lat. caballaris (DAR) sau
callabarius (Pușcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare;
cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai puțin probabilă decît
der. directă de la
caballaris; forma
înv. călariu, citată de DAR, este destul de îndoielnică, deoarece toate
ex. aduse sunt la
pl. călări, formă de asemenea normală plecîndu-se de la
călare. Cf. cal, încăleca. Der. călăraș, s. m. (călăreț, persoană care călărește; sol, mesager);
călărășie, s. f. (îndeletnicirea de călăreț);
călărășime, s. f. (cavalerie);
călăresc, adj. (propriu unui călăreț);
călărește, adv. (călare);
călăreț, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 și DAR încearcă să-l explice printr-un
lat. *caballericius; călăreț, s. m. (persoană care călărește);
călări, vb. (a merge călare);
călărie, s. f. (acțiunea de a călări);
călărime, s. f. (cavalerie);
călărit, adj. (pe care se călărește; dominat, influențat);
călărit, s. n. (călărie);
încălăra, vb. refl. (a încăleca). – Din
rom. provine
tc. kalaraș „mesager”.