cainic - explicat in DEX

cainic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. – Căi + suf. -nic.

cainic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. – Din căí + suf. -nic.

cainic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cáinic (cai-) (înv.) adj. m., pl. cáinici; f. cáinică, pl. cáinice

cainic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cainic a. sărman, de plâns: călăuzul ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic Al. [Derivat de la căi].

cainic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. — Căi + suf. -nic.

caĭnic (Dicționaru limbii românești, 1939)
cáĭnic, -ă adj. (vsl. kaĭanŭ, part. d. kaĭati sen, a se căina. V. ocaĭanic). Rar. Sărman, lamentabil, jalnic. Plîngăcĭos. – La Cant. căĭálnic.