cainic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (
Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. –
Căi + suf. -nic.cainic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (
Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. – Din
căí +
suf. -nic.cainic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cáinic (cai-) (
înv.)
adj. m.,
pl. cáinici; f. cáinică, pl. cáinicecainic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cainic a. sărman, de plâns:
călăuzul ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic Al. [Derivat de la
căi].
cainic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (
Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. —
Căi +
suf. -nic.caĭnic (Dicționaru limbii românești, 1939)cáĭnic, -ă adj. (vsl.
kaĭanŭ, part. d.
kaĭati sen, a se căina. V.
ocaĭanic).
Rar. Sărman, lamentabil, jalnic. Plîngăcĭos. – La Cant.
căĭálnic.