ciurecar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIURECÁR, ciurecari, s. m. (
Înv.) Plăcintar care făcea ciurecuri. –
Ciurec +
suf. -ar.ciurecar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciurecár (
înv.)
s. m.,
pl. ciurecáriciurecar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciurecar m. cel ce vinde ciurecuri.
ciurecar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIURECÁR, ciurecari, s. m. (
Înv.) Plăcintar care făcea ciurecuri. —
Ciurec +
suf. -ar.cĭurecar (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭurecár m.
Vechĭ. Făcător saŭ vînzător de cĭurecurĭ.